Vioara
(de Eusebiu Camilar) Din ce copac fantastic, din mari și vechi păduri, Ți s-a durat vioara cu timpul în nervuri – Că de ridici arcușul, ușor, ca la un semn Se redeșteaptă timpul încremenit in lemn? S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan: Simțeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean! Din vastele-i întinderi profund să poți să cânți, Îți trebuie furtună grozavă să-l frămânți... De unde ai atâtea puteri de foc nestins, Arcușul tău să miște oceanul necuprins? De-acum voi ști: adese când treci, tu porți solemn, La subțioară timpul, încremenit în lemn. Texte culese din „Poezia ieșeană contemporană”, Antologie, cuvânt explicativ, fișe bio-bibliografice de Ion Popescu, Casa Județeană a Creației Populare, Iași, 1968 |