Cantilena
Moarte era-n putredul val, Și-n fundul său mormânt fatal Celui ce cată alinare Închipuirii sale amare, Și ale cărui gânduri fac Un rai din acest palid lac. Edgar Poe Drumuri mediane, Plaiuri și savane, Lande monotone, Lirice Œnone, Duceți-mi la vale Albele ovale. (Turma nici subtilă, Nici sublimă, ci Oaia unanimă, Clară ca de zi.) Ceruri paral èle, Duceți-mi cu ele Ultim ciobănel, (Frate mi-e și el) Cu ochii preaplini De-aquatici, triști crini, Flautele pline De limpezi albine. «Cioban, ciobănel, Inimă-inel, De ce mi-ai lăsat Vârfu-nsingurat? Nu mai priveghezi Dreptele amiezi, Nopțile abstracte, Astrele exacte, Culmile lucide, Pietrele aride? » – «Sunt prea viu, prea trist, Înger trismegist, De-amiaza pe țeastă De seara prea castă, De stânci detunate, Reci, halucinate De seninătate. (Creier unde ascunde Apele profunde, Lacul nins pe frunte… Creier e de munte! ») – «Nordic ciobănel, Tristul meu model, Cine te aduce Pe cărări în cruce, Sub limpedea punte Cu seara pe frunte? » – «Poate, călător Liricul meu dor, Stelele de apă, Umbrele pe pleoapă, Cornul depărtării, Muzicile mării! (Pe vântiri ascult Orficul tumul, Când și-ardică struna Fata verde Una Palidă ca luna. ») * Palide Œnone, Paludate zone, Duceți-mi la vale Tristele ovale. (Lunile îndoaie Seara liniștită, Salcia de ploaie Șerpii șui și-agită.) Fruntea când amurge Osul putred curge Cerul fals difuză Semnul de ceruză. Luna verde lasă Bruma veninoasă. Îngeri cad, opale Septentrionale. – «Ca oglinda-i pal Misticul oval, Și luna subție Mâna străvezie, Și-n ochii vagi sufăr Umbre de nenufăr, Întoarce-te dar La Gândul-amnar! » – «Gerul să se-ntoarcă, Viul Nord să-l toarcă; Îndurata Parcă? Oh, mă cheamă-ntruna Palida nebuna Fata verde Una, Și-n mine se strânge Piatra ei de sânge…» (Rar umblau pe vânt Iazme ca de steme, Tremurat pământ, Vânăt de blesteme!) Și-a trecut pe ceață Apătoasa față. Și-a trecut pe lună Rătăcita dună. Cum spre somn dori, (Floarea mea de-o fi!) Pajură-fântână, Nesfârșită stână, Plaiuri unde mint, Austral argint – Putredele ploi, Lacul vechi din noi, Acte grele, acte, Moarte cataracte. Liniști mari se-ntind Dăruind, plutind, Lobi de albă lume, Somn mirat în spume, Când s-aprind egali Crini opheliali. – «Cioban ciobănel, Limpede inel, Trupul meu își frânge Ramura-i de sânge, Părul meu își lasă Verdea nebuloasă, Limfa mea ascunde Stele moi, profunde…» (Cu lacrimă-naltă Trestii vechi tresaltă Cununată baltă... Lespezi mari de apă, Inima îngroapă, Lacrima îngroapă.) * Ape albe cresc În funebru ropot, Pe când mai ceresc Tânguiosul clopot: – «Cioban ciobănel, Limpede inel, Trupul meu își frânge Ramura-i de sânge, Părul meu își lasă Verdea nebuloasă, Limfa mea ascunde Stele moi, profunde…» Din antologia “Acești mari poeți mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu Străinul cu ochi de genune
Treceam cândva călare Pe-un aspru drum de munte, Pe triste culmi cărunte, În lume călător. Când, ostenit de lunga Prăpăstioasa cale, Detei de-o verde vale Cu chip fermecător. Se aplecau asupră-i Pini uriași de strajă, Și fremăta în vrajă Un plop sub sure stânci. Și-ntunecatul verde, Și gloria alpină, Și limpedea lumină, Cântau cântări adânci. În marginea cărării O casă se-nălțase, Și mușchiul de mătase Și vâscul o-mbrăca. Și-n șoapta unei muzici Neauzite încă, În liniștea adâncă, O mândră fată sta. Încet se pleca ziua Când umbrele se-ntind, Și ochi fantastici prind Să ardă-n geana zării. Iar ea ședea-n fereastra Deschisă către cale, Privind spre verdea vale Și plopul solitar, Și-și pieptăna cosița Care-i cădea în unde, În unde moi, profunde, Ce străluceau arar. Iar mâna ei pe fluviul De unduioase fire, Pe struna unei lire Părea a mlădia, Cu plectrul de ivoriu, O tristă melodie, Ce-n luna albăstrie Ciudată unduia. Și iată că un tânăr Venea cu jalea-n față, Părea-nvelit în ceața De fum a înserării. El era plin de praful Cărărilor bătute, Privirile-i pierdute În nesfârșitul zării. Trecu pe sub fereastră Și-și ridică privirile, Copila-și torcea firele Din părul ei de spume. O întrebă: – «Tu ești? » Cu glas din altă lume, Șopti din nou: – «Tu ești?» Cu glasul lui de brume. Ea-și pieptăna cosița. La graiul lui nu spuse Cuvânt, căci nu-l văzuse, O-nvăluia tristețea. Atunci el mă-ntrebă Cu glasul lui pustiu: – «Ea este?» – «O, nu știu, E parcă tinerețea.» Am tresărit văzându-l. Era – nu știu a spune – În ochii-i o genune De cețuri viorii. Se așeză pe stâncă, Plecându-și capu-n mâni; În ochii lui fântâni De umbră scăpărau. Privea cu ochii țintă Spre ea. Mâna-i subțire Pe unduioase fire Trecea și-acum mereu. Sub ochiu-i fără sațiu Ea prinse să încetine, Și tot mai rar să pieptene Cosița-i, tot mai greu. O, mâna ei subțire Ajunse străvezie, Privind în gol pustie, Ea zise blând: – «Sunt eu». Și nu o mai văzui, Nu mai era-n fereastră. Doar luna rece-albastră Mai lumina în hău. Dar când pe cal trecui Atunci! Atunci! Văzui În negura adâncă Din ochii de genune Plutea ca o minune: Era în ochii lui. În clipa-aceea vântul A prins să bată viu, Cumplitul vânt pustiu, Și ușa s-a deschis. Ferestrele și ușa Băteau din aripi bete, Pornii cu vântu-n plete În jeliștea de vis. II Uitasem toate-acestea, Când, rătăcind călare Pe drumuri solitare De munte, și lăsând În urmă bolta plină De freamăt a pădurii, Cu fagii ce-i sunt murii, Intrai bătut de-un gând, Într-o îngustă vale. Sub negrul cer nocturn, Din al Tăriei turn Lung răsărea Hecate, Hecate fumegând De sânge, chip de mort, În al fantasmei port De văluri fluturate. Și facla-i arunca, Își arunca o zare Pe trista dezolare A plaiului și-a luncii, Pe care răsăreau Trunchiate scorburi moarte, Tentacole întoarte De rădăcini de pini. De pini bătrâni, strângând Un trist pământ avar. Doar plopul solitar Plângea printre ruini. Și el mi-a fulgerat În gând o altă vale Ce-mi răsărise-n cale Într-o lumină-albastră. «Acelaș plop, acelaș Părete-nalt de stânci. Dar arborii adânci, Dar casa cu fereastra De vis, în care-atunci Își pietăna o fată Cosița descântată, Unde erau? O, spune!» Zicând aceasta-n sine-mi, Văzui în dreapta mea O stâncă, și pe ea, Cu ochii de genune, Învăluit în cețuri Străinul! Înghețai. Pe-ntunecatul plai Hecate-și plimba facla, Și-n ochiul său haotic Sticliră-adânc, hipnotic, Solemni ca într-o raclă, Și arborii, și casa, Și fata din fereastră, Și pleata ei măiastră. Nebun pornii în goană, Căci lămurisem totul, Știam că totul, totul Avea să intr-a acum, Încetul cu încetul În ochii lui haotici, În ochii lui narcotici, În ochii lui de fum. III Trecut-am multe nopți De veghe, cu-ntrebarea: Fusese întâmplarea Aieve, sau un vis? Și cum mă rodea gândul Neîncetat și chinul, M-am dus să văd străinul Cu ochiul larg deschis. Lăsând în urmă bolta Adâncă a pădurii, Ca fagii ce-i sunt murii Fremătători, intrai Într-o rovină tristă, În noaptea fără lună, Sinistră văgăună, Întunecatul plai. Când, despletit în cer, Un palid meteor Pluti ca albul nor Stelar într-un descânt. Și-n slaba-i licărire Văzui acea pustie, O mlaștină-argintie, Ce tremura sub vânt. Am dat să plec, la gândul Că alta era valea, Că rătăcisem calea, Și-acum era târziu, Când, dând calului pinten, În stânga mea văzui Fantastici ochii lui Privindu-mă-n pustiu. Iar mlaștina-ncepu ’N albastra-i despletire Un cânt de peste fire. Și-n ochiul lui mereu Treceau, pierdute-n brume Apusurile toate, Refluxurile toate, Fantastic mausoleu. Iar mlaștina undea Parcă aceleași plete Ale frumoasei fete Demult pierdută-n soarte. El mă sorbea-n privire, Și-nvins de-o inerție, Ciudată letargie, Am zis încet: – «Sunt eu, Închide-aripa ta Și lasă-te pe ape, Și dormi așa, așa, Cu larg deschise pleoape. E dulce ca un somn Plutind peste abise, E neagră ca un somn Nebântuit de vise.» Și-n depărtări imense Coline vagi și spații, Sub triste constelații, Se-ncununau în moarte. Din antologia “Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu |
Cornul mării, cornul serii
Valul bate-ncet în stâncă, Spuma-i dulce o-nfășoară Într-o horbotă ușoară; Umbra serii de vioară Crește-n liniștea adâncă. Privesc cerul. Se adună Zarea pură-a unui vis, O lucoare de abis Mă îmbracă. Cum răsună Cornul mării, indecis. Strălucește în orgia Viorie de pe mare Luna palidă, în zare, Luna din Infern, soția Sufletelor în pierzare. Țipă-n volburi largi lăstunii, Umbra crește ca o floare, Ca o floare-amețitoare, Apa,-n gemetele lunii, Jos pe stâncă, albă, moare. De departe sună cornul, Cornul serii, cornul mării, Cornul surd al întristării, Cornul mării, cornul serii, Cornul jelei și-al pierzării! Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu Lethe
E-o apă atât de lină Și-atât de tristă este În palida sticlire A stelelor aceste. O apă fără unde, Adâncă și amară, Pe care se oglindă Lacteea Cale rară. Și râul se desparte În brațe de ether, Oglindă de departe A Căii de pe cer. Și selele adânci Și chipul lor himeric Curg veșnice prin lunci Albastre de-ntuneric. În pace luminând Trec apele sihastre, Cu dorurile noastre Se duc etern plângând. Las’ mantia ta lină Pe mal, iubita mea, O mantie mai lină În floarea-i de lumină Ne va înfășura. Și steaua la zenit Pe față ni se culce, Doinească nesfârșit Al apelor grai dulce. În unde lor cea rece, Ca cei ce-n ape pier, În unde lor vom trece Cu ochii înspre cer. Și la urechea ta Șopti’vor mii de stele, Încet vom luneca Înfiorați prin ele. Pe când pe malul trist Va hohoti de jale Adâncul ametist Al florilor din cale. Ci vino-n apă, vin, E nesfârșit de lină, Pe chipu-i opalin Tenebrele se-nclină. Încet von rătăci Alături tu și eu În apele pustii Călătorind mereu, Călătorind în ceață În trist’ Lacteea turmă, Cu stelele în față, Cu stelele în urmă. Ne vom topi curând În ale apei plete, Ne-am despleti curgând În nesfârșitul Lethe. Și vom visa mereu Acelaș alb abis În care tu și eu Vom fi un singur vis. Din antologia „Acești mari poeți mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu Seara
Seara s-a lăsat pe lume, Soarele-a apus în spume De mări, și-n câmpii de brume, Umbra fâlfâie pe lume, Ca o pasăre ce fum e, Ca o àripă ce fum e. Din antologia “Acești mari poeți mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu Cântul știmelor mării
În apele noastre Dorm stele albastre, Dorm liniști albastre. Ci vino, ci vino, Și fruntea-ți închin-o, În pajiștea lină, În floarea senină, A apei lumină. Ci vino,-ntre stânci Dorm stele adânci, Dorm patimi adânci, Ci vino să plângi, Să plângi, Să te frângi, Să dormi sub reci maluri, În foșnet de valuri, În zvon de cavaluri. Ci vino, ci vino, Inimați închin-o, Patima-ți închin-o, Aici gândul moare, Inima nu doare, Lacrima nu doare. Aici toate cântă, Cântă și mă-ncântă, Toate se alină, În floarea senină A apei lumină. Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu Visez un cer tăcut
Visez un cer tăcut, printre mirezme mii, Visez o mare grea de lunecări albastre, Visez la zei nespus de triști și de târzii, Tăceri înfiorate, la dragostele noastre; Visez zăpezi albastre și magice păduri, Visez fluide zări încremenite-alene, Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri, La palidul Orpheu, la mistica Selene. Mie-dor de nesfârșita lumină din senin, De înălțimi pe care le-am străbătut în vise, Bătute de-alizee ce-adie-n cerul-crin, Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise; Mi-e dor de orice floare strivită în neștire, Mi-e dor de cântul nopții ce unduie-n ether, De chipul tău nostalgic, de-a stelei răsărire, Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer. Mă-mbată armonia din sferele de-argint, Mă-mbată floarea tristă și tristul mărgărint Al nopții de azur etern care-nfioară Pateticul profum al florii de vioară, În care umbra celor ce n-au fost niciodată Adie-n văi adânci de haos ce mă-mbată; Mă-mbăt de ochii tăi, de unduirea mării, De cântecul Sirenii, de șoaptele pierzării. Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu Un bucium sună departe
Un bucium sună departe, departe, Tristețea serii ori a zilei moarte, Tristețea vieții ori a lumii moarte. E atâta liniște acum, încât parc-ar ninge; Cine ivărul odăii mele parc-ar atinge, Cine intră atât de ușor încât nici nu-l atinge? O umbră în fața ușii mele adastă, Îi văd chipul în seara albastră, Cu degetul pe buze cum adastă. Încerc să strig – vocea mi se-neacă-n piept, Încerc să strig. Aș vrea să mă deștept. Deși nu visez, parcă aș vrea să mă deștept. Liniștea e atât de cumplită peste tot, Aș striga, m-aș ridica, dar nu pot, Aș izgoni cumplita umbră, dar nu pot. Și ochii mei se pătrund de trista-i față, Și ochii mei se îneacă în trista-i față, Și încetul cu încetul mă înfășoară ca-ntr-o ceață. Un bucium sună departe, departe, Tristețea zilei sau a vieții moarte, O știu, și gust a vieții tristă moarte. Din antologia „Acești mari poeți mici” Alcătuită de Mihai Rădulescu VII
Răpește-mă pe-adânci, mirate mări, În cari dorm păduri de madrepore, Când luna-ncinge tristele lor flore În fosforul adâncilor cămări! Adie-mi selenarele chemări, Și poartă-mă în culmea albei prore, În unduirea cosmicelor hore, Pe mări adânci, pe vesperale mări! Încet te duci pe brațele Palorii, Spre cerul unde ard Nemuritorii... Glorificată, pânzele-ți întinzi, În vântul larg, pe-al undelor tezaur: Corabie ce vine de la Inzi, Cu smirnă, cu tămâie și cu aur. Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu XII
De-ai fi o Basilisă bizantină, Și la genunchii tăi de-ar fi să vin, Te-aș preamări cu numele divin, Și nimeni nu mi-ar face nici o vină. Divin sărutul, gura ta divină, Și sânii, unduiosul lan de crin, Și coapsa, și genunchiul tău divin, Și coama ta de vis, hiacintină. Divini sunt ochii, palizi și adânci: Un braț de mare verde printre stânci, Și tot ce faci divin e, Basilisă... O, scaldă-mă în recile-ți scântei, Ca stăbătând prin zarea larg deschisă, În flăcări să-mi iau locul printre zei. Din antologia „Acești mari poeți mici alcătuită de Mihai Rădulescu Muge-adânc un cerb în codru (varinată)
Muge-adânc un cerb în codru, Codrul freamătă adânc, De vânt crengile se frâng, Muge-adânc un cerb în codru, Muge-adânc și nu e modru Gândurile să-mi înfrâng. Muge cerbul singuratic, Echo duce tânga-i lung, Glas de bucium lung-prelung; Peste codrul singuratic Cade viforul tomnatic, Nu pot jalea să-mi alung. Muge-un cerb, Diana Doamna Lui din ceruri se întristă, Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, Muge cerbul. Nicicând toamna N-a mai fost atât de tristă. Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu Prăpastia din marginea mării
Ea era numai iubire, Iubire și dor era ea, Și sufletul nostru-n uimire Iubindu-se, cât se iubea! Halucinați, ochii ei Iiubire și dor implorau, Halucinați ochii mei Iubire-n iubire erau. Și-atât era ea pentru mine Eu însumi, încât mă pierdeam, Și uitându-mă însumi pe mine, Însăși pe ea o uitam. Dar într-o zi o părere, O părere-albastră trecu, Și de patima unei himere Sufletul meu o pierdu. Iar ea privind stelele caste Ce ard nemilos depărtării, Se aruncă-ntr-o prăpaste – În prăpastea din marginea mării. Aripile-i nu s-au deschis Și-un țipăt a scos când s-a frânt… Dar aripile – așa i-a fost scris – Nu s-au zdrobit de pământ. Și de-atunci ochii mei s-adaste, Pândind în lumina-nserării, Trupul ei dus pe prăpaste – Pe prăpastea din marginea mării. Când apele-n stânci se izbesc, Pe aburii lor o aripă, O aripă și alta albesc... Și trupul ei drag se-nfiripă. Un țipăt prelung, răgușit Răsună. E dulcele-i cânt, Și un alcyon a ieșit De durere cu pieptul în vânt, Și halucinați ochii ei Se aprind și ard vii pe prăpaste În halucinați ochii mei Ca-n iubirea iubirilor noastre. Și așa tot privesc și ascult Până-n zori, și din zori până-n seară, Sufletul ei în tumult Ce apune, răsare, și iară. Căci n-am nici dureri, nici nevoi, Ci doar ochi ca s-o sorb din privire, Și-n ce ne privește pe noi Suntem una și numai iubire. Ades sub hieratica lună Ne prindem de mâini și pornim Să vântuim împreună Cu àripi de trist serafim. Și să nu credeți cumva Că sunt mort sau am fost dat pierzării, Când m-am aruncat după ea În prăpastea din marginea mării. Din antologia “Acești mari poeți mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu |