|
Realitate
(mic poem oniric) 1. Biserica Era ca sculptată din os Biserica cea fără pronaos Insulă tulbure șlefuită-n jad Cu scene din mult încercatul Țaringrad, Cu părinți în alb pe creneluri Și preplumuri purpurii de femeluri, Cu arcași pteromorfi și bombarde, La răscrucea a trei bulevarde. Tufe din plante necunoscute Dădeau roată bisericii, pe sub volute, In acea parte de oraș, se-nțelege, Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege. 2. Lucarna Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire Suind deasupra tufelor prin ceața subțire. Apoi din nou, și iară și iară Ocoliră lăcașul cu horbotă rară, Mai sus, spre clopotniți, degeaba, Ii mâna dragostea, îi mâna graba… Înfrigurați, chiar în aer, apoi Se dezbrăcară și zburară goi Deasupra tufelor iarăși: numai piele și carne. Proptindu-și tălpile de pervazul unei lucarne Au pătruns înfiorați de mirezme, înnebuniți de gust Amândoi deodată prin lumenul îngust. 3. Sf. Ieronim Giganticul nàos îi împresoară (Ce mică, bazilica, părea de-afară), Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim, Patronul ulcerelor de tipografi la regim, Zâmbi spre fata ce-i zboară prin față Și-și puse buzele pe talpa de gheață. Iar fata, la rându-i, zâmbește, Barba sfântului o prinde-ntre dește Și-apoi o lasă. - Ce-i? Parcă ești mai frumoasă! Soțul gol i-a șoptit de neunde. - Nimic, dând din palme răspunde. Si plutesc mai departe. Si simt, mișei, Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei. 4. Revelație - Spune-mi: crezi în Dumnezeu? - Nu. - Bine, dar stă acolo, mereu! - Unde? 'n suportul ăla ce ne privește? - Mda. El este. Ruginește Peste tot. Când vrabie, când cardinal, Când balaur de cârpă, acefal... Știa că nu cred și zâmbea. Aici e trist. Are privirea grea. - Femeile-l fac să simuleze. - Ce? - Știu eu, poate cum stau ele, viteze. Ciute în fața marilor fiare. Priveau amândoi la disperare Suportul tulbure, de argint pătat Pe damascul verde cu macat, Suportul rece-n altarul gol Cu iluzii de suporturi în carambol. Metal tutelar în străvechea zi. Închiseră ochii. Sfeșnicul pieri. 5. Călătoria Și-acum să descriem tăcutul voiaj Cu plopi nefirești, din etaj în etaj, Pe cruntul ocean de sferule verzui, Sineli ovoide purtate hai-hui, Răcori gâdilându-le coapsele goale Și țărmuri ciudate, departe de cale. O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt La capătul străzii cu scări de pământ. Era o banchetă acolo, vopsită Cu roșu pe stinghii. Bulboana pitită La mijlocul apei îi tot aștepta Și luntrea-le-n gol le tot răsturna. Ce valuri suiau în alint, pe tăcute, Și cum înotau spre o insulă iute. - La fel de albastre sunt tufele, da? Vecernii se-nalță-n bazilica de baga. 6. Surorile Din nou un amestec de vară și iarnă, Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă Și iarăși sărutare. – Să fugim De libidinosul sfânt Ieronim. - Să mergem mai sus. Lângă clopotnițele mari Surorile dantelărese țes șalvari Pentru mine. Le cunosc de multișor. - Le iubeși? Dădu din umeri, ușor. Începură să suie pe-o scară sidefie Ce trecea prin cartiere din copilărie, Unele noaptea, altele dimineața, Se scuturau pernele, țipau tocilele, trecea viața În clopoțeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele, În gemetele gospodinelor infidele. Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale De revopsite tramvaie goale, Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creștea, Mormăia sonorul grădinilor de cinema... - Ai obosit un pic? Ultimele trepte treceau prin nimic. 7. Tunelul Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase Că le-au suit de-a bușilea sub boltirile joase Și-atât de tare-i amețea Înaltul C-au uitat unul de altul: El se duse la dantelărese, Îi dară vișinap și delicatese, Apoi stătu la masă cu cele două iubețe: Ciorbă de miel, angemaht, cornulețe... Vai, și ea, la rându-i, legală, Se cufundă goală În imensa cupă cu rachiu de ienupăr Din living-roomul lui Garry Cooper. Pe urmă s-au trezit În tunelul alburit, Pardosit Cu clisă. Erau siguri că urmează o curbă închisă, În fund ardea palid bec, Li se părea ne-ncetat că trec Iterații roșii, vagi figuri oafe, Poate lalele, poate garoafe Emanând un miros cald: Frunza verde sticlea, ca de smarald. 8. Fiara Ieșiți din zona de câlți, de puzderii, de lână, Porniră goi, ținându-se de mână, Ducând ocale surde-n coșarca spaimelor: plină, Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină, Era noapte de mult, cu reverberații în clește, Când au simțit că cineva-i urmărește. Înlemniră! O, vâsc al inimilor: paloare levogiră: Venea o felină cafenie din întunecime, Molatică, veselă de cruzime. N-aveau cum a se ascunde și plutiră așa De la garoafă la garoafă. Curba le era Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea, Lacrimi uriașe le picau pe dușumea. Mereu mai aproape, mereu râzătoare, Simțeau cum fiara le sufla dogoare, Și-atunci, într-un ultim efort, Bătură la poarta cu resort, A patruzeci și patra poartă la fel Cu celelalte porți de oțel. Și-n scârțâitul ivărului, sfâșietor, Clănțăniră dinții fiarei curmați în zbor. Aleluia, aleluiră corurile salvatoare: Era o rotondă matinală. Era sărbătoare. 9. Curtea interioară Gata de drum, gata de sacrificiu, Au ajuns la secțiunea printr-un imens edificiu. Acolo-și duceau traiul zilnic, plin de păcate, Numeroase familii scăpătate. De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit, Mâini subțiratice le făceau semne de bun venit. Se treziră cu palmele făcute pahare, Strigând un nume la-ntâmplare. Auzeau voci de meseriași plecând la târg, Zăriră balcoane cu rodii în pârg. Întrebați: ce vor? de sus din balcoane, Au zis c-au venit să scuture burlane, Și-unde începură să zboare Burlane, coturi cu cuie cu floare, Date cu bronz, cu negru, spoite Cu var. Portocalii, ruginite... Curând fu curtea plină de ele. Se așezară la treabă printre zorele În sunetul unor clopoței de porțelan: Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan. 10. Funinginea Și deodată, cam pe la șase, Totul fu invadat de puzderii negricioase. Pieriră rufele, vocile, tot. Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot, Iar spațiul cel negru se-mpărți Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii. Săli, coridoare, odăi, pasarele, Turnuri, saloane, mansarde, capele, Subsoluri, cămări, paraclise, Toate cu ușile deschise Și-n fiecare turn, în fiecare odaie Aceeași fiară cu ochi de văpaie, Aceeași fiară care-i urmărise Molcomă, crudă ca-n vise. Fiară Didonă, fiară Belindă Surâzând când nu reușea să-i prindă. 11. Tancul Totul era etern, totul era integru. Totul părea vânăt spre negru Când, în sunet de flaut și tilingă, Totul se-ncenușă: începuse să ningă. Apoi totul fu alb cu numai o pârtie șuie Spre care suiră spre piscul de gheață verzuie. Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă Departe, străvezind o nostalgică elipsă, Unde-i aștepta duduind pe loc Un tanc cât o corabie la iernat în doc. Rebegiți, zdreliți din brizant în brizant, Ascultară cuminți de comandant Și pătrunseră pe turela deschisă, În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă. Înveliți, ocrotiți, goi, ca la spovedanie, Se mișcară lent pe patul de campanie, Se-mpreunară cu scâncet dur Și priviră limpede jur-împrejur. 12. Sf. Elefterie Curgea o umbră de rai vopsit, Clătina din clopotniți marele naos scorojit Și chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate, Sfântul Ieronim cu buzele țuguiate. Tremurau de frig și de-ntuneric mut Plutind încet spre lumenul știut. Zăriră lucarna și țâșniră prin ea Ca două efluvii. Amiaza gemea De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceață, Travesară-n fugă întreaga piață Și se pierdură, goi, de nu știu câte ori În forfota multicoloră, printre trecători. Râdeau de bucurie că-i aevea tot, Și streașina, și burlanul rupt în cot Și Dâmbovița furișată prin ulei și materie Dincolo de biserica Sfântul Elefterie. Din volumul „Carte de vise”, 1969 |
Fugă
In cetăți de piatră cu cer de cărbune Fluieră grilajele sub mai multe lune Te-am strâns în palmă și te-am făcut mică Fierbinte-n căușul cu țară peltică Să-ți răsucești coapsele prin visuri arse Gâdilând burice de degete-ntoarse Simt cum râzi în pumn ocrotită Și linia vieții o șerpui grăbită, Ai scos călâile din cuibul de piele Să le-nțepe gerul de după zăbrele Când alerg, uriaș, prin cetăți streine Ducându-te, pasăre-n pumn, pe tine. Din volumul « Versuri », 1966 Jurnal
Stau norii prinși de barbă în țepii lunguieți Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă Si liniște de Paște împinge la pereți Podeaua cea vărgată ca burta de balenă De bine mă cutremur și-mi amintesc un an Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie. Erai o nimfă albă cu colțul diafan, Sub merele de piatră, uitată în copaie. Și cum râdeau în casă ghiciți după perdea, Domesticiți, cocorii, întemeind o spiță, Cum sfârâia prin ușă din încăperea mea Bumbacul fantomatic fugind din jurubiță. Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate, Si simt cum, lângă tine, în palma caldă joc O purpură rotundă de bile numărate. Din volumul « Versuri », 1966 Nunți
Cusătoresele subțiri Așteaptă goale prin dantele Taxiuri lirice cu miri La geamurile paralele. Adolescenți și zâmbitori, Ei trec ușor după cupole Si-anină sus, de sărbători, Planșe cu raci și colembole. Din volumul « Versuri », 1966 Vis cu dentiști
Miezul nopții. Dincolo de rampă S-au aprins brațele terminate cu lampă. E-o clădire albă până la stele Cu dentiști în alb și clești de oțele, Și tuturor, așa cum ședem cuminte, Ni se va scoate, la semnul cuvenit, un dinte. Apoi vom ieși, cârduri, pe marile portaluri, Mereu alții, mereu noi, valuri, valuri, În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă, Care pe jos, care-n caleașcă de patru iepe trasă, În definitiv, așa-i semnul de toamnă: Dinte scos moarte înseamnă... Mai bine să ne suim în primul tren, Oriunde ne ducem ajungem în Eden, Edenul edenat, edenul ardent, Cu livezi de caiși cât un continent Încăput tot în căputa roasă Din vitrina cizmăriei de-acasă. E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie Parcă vorbind singure-n ploaie Și tot intrăm cu exemplare fox de zgardă La urgență, în camera de gardă, Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren, Sub felii de lumină emanând arsen. Din volumul „Carte de vise”, 1969 Decompoziții
Triptic oniric I Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese Că avem mari datorii la florărese: Florăresele funerare de lângă cenotaf. Cum mai viscolesc anceștrii prefăcuți în praf Prin lumina arămie închisă litru cu litru, Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru Și pe urmă să rămânem acolo unde ședem, Sub coroanele de crizanteme crem, Sub inscripțiile de culori violente Încremenite arbitrar pe monumente. Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace A-nceput să coboare de pe bulumace Rostindu-și, la temperaturi de mii de grade, Anateme vehemente sub tornade De văpăi încinse până la nevăzut, Uite, ți s-au ivit semne de putrefacție pe șezut, Așază-te o clipă să ascultăm în neștire Orologiile bocănind în amurgire. E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească, Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească Sunând cam așa: li be di le, li be la bi. Se-aude țipătul zalelor din armura lui Hamurabi. II Să-ntoarcem spatele arhitravelor de toriu, Capitelurilor de gadolin de la crematoriu, Să nu mai privim ornamentele selenare, Șlefuite în T întors cu intars de metale rare Și să coborâm în visul vostru fără țintă, cu labirint, Dincolo de observator, pe strada Cuțitul de Argint, Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna, Cu cerul ovoid mai vânăt ca pruna. E noapte. Oftează niște scene de copilărie, Ne-am luat covrigi cu susan de la simigerie Și-am plecat mai încolo Cu luntrea pe oceanul înverzit pe palolo. Știți, viermele delicat adunat precum roua Pe lună nouă în largul insulei Hiva Oa. Acum am debarcat. Se leagănă negurile prin temple, Uite-l pe câinele Dingo plimbat de Shirley Temple. Planează ghitare, cobze, mandore, Trec amazoni de braț cu conchistadore, S-a-ntors istoria către-nceput, Doamne, se-aud tropote de mamut! Să facem iute un menhir cât de șui Pentru scheletele noastre de plastic verzui. III Se făcuse prea tâziu, dar nu plecam, Femele despletite se colorau în geam, Mai urcau și nevăstuici printre candelabre Pistruiate pe obrazele glabre, Aveau toate un fel de pecete pe spinare, O mișcare molatică, o preocupare, Știau ele ceva Și pierdeau înainte de-a se-nfiripa Cum se cuvine: sferturi, treimi, cozi, Viclemuri cu inorogi și irozi, Și tot așa, am rămas să le privesc Surd la răsufletul pământesc, Pustiit de-o înțelepciune străvezie, Singur, în clopotnița trandafirie Modelată pe-un Caucaz de șapte ori mai înalt, Acuminat numai din calcedonie și bazalt, Răscolit de fluiere și săgetători În zodiace calculate de șapte ori Numărând câte șapte. Apoi n-a mai fost nimic, decât răcoare și noapte. Din volumul „Carte de vise”, 1969 Rondelul lumânărilor
Ardea o lumânare așezată Pe-o altă lumânare ce ardea Și-n alba luminare ca de vată M-am așezat, tot alb, deasupra mea. Atunci a hohotit o mască lată, Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea, Ardea o lumânare așezată Pe-o altă lumânare ce ardea. Eu am plutit spre bagdadii, deodată, Spre zeul zugrăvit, care privea Nepăsător, pe lada înstelată Din podul alb cum, făr-a fumega, Ardea o lumânare așezată. Din volumul „Semne cerești”, 1970 Rondelul sfintei fără sfânt
Era o sfântă fără sfânt, Fără credință, fără casă, Avea doar inimă și gând Și-o fustă verde, de mătasă, Cu astragal și iacint Venea la fiece mireasă, Ea, mica sfântă fără sfânt, Fără credință, fără casă. Și ne-am adus aminte când În toamnă negură se lasă, Cum lângă noi, de noi visând Că nu ne vede și nu-i pasă, Era o sfântă fără sfânt. Din volumul „Semne cerești”, 1970 Tramvaiul 2
Nu-ți pierde cumpătul. Cetatea Decolorată ne-a-nșelat: Străzile, turlele, etatea Sunt parcă dintr-un alt veleat. Suind alee alburită Clădirile parc-au oftat. În jur, pădurea-i înnegrită De plante dintr-un neam ciudat. Dar, iată, ocolind pădurea E chiar tramvaiul nostru 2 Și chiar Iisus zâmbind aiurea Sus, pe platforma dinapoi. Din volumul „Deschideri”, 1972 Nocturnă
Clopote, noaptea, la băi, Lupi scânteind prin brădete, Poze cu munți și femei Puse-n sipeturi secrete. O, termometrul s-a spart! Sparte-s, în juru-i, fiole. Negru stihar de brocart Flutură peste cupole: Talpa cu grijă s-o pui Jos, pe ciment, lângă cioburi. Vino! Prin abur gălbui Suie căruțe cu globuri. Din volumul „La capăt”, 1974 |