Pe oceanul vremii

Rime de lux

Un an, de când cu tine pe al vremii ocean
Plutind, viața-mi pare-un cântec ... O, ce an !
Ce an de fericire ! Și noi ce putem oare ?
Să-l pironim ? ... În vremuri reîncepute moare,
Și moartea-i ca călăul, de bine ne desparte !
O, timp, Saturn ! te-ndură și ține-ne des parte!
Rentinerește visul, iubirea noastră mare –
Un vas sub cer albastru și pe-o albastră mare !
Atâtea calde inimi ăst an trecu legând,
Că parcă văd pe-același amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina !
Ce-mi pasă că la urma îmi bagă messa Lina !
Amici ! Ș-a voastre bunuri pe veci pierdute vi-s,
Când ziceți : « Taci, Chimeră, că nu sper ! du-te vis ! »
Iarna

Negreșit că, sus în ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astăzi ne-a coprins.

Negreșit ! focul din soare
Nu-l plătește Dumnezeu,
Însă noi plătim, sârmanii,
Lemne și cărbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pământul înghețat
Ca să vezi cât e de jalnic
Să tot tremuri nencetat.

Tu, care-ți iubești făptura,
N-ai mai zice un cuvânt
Și-ai opri crivățul aspru
Să mai sufle pe pământ !
Primăvara - Pastel optimist
​
Când plouă lin în primăvară,
Toți zic: “Să dea Domnul, să dea!”
Și de te culci pe prisp-afară,
Mai  vezi pe cer și câte-o stea ...

E cald, și ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura toată-i un pupat.

Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarna grea
Se pup’ brabeți cu gălăgie,
Și iată și o rândunea ...

Și-o barză ... calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătura
Cu aerul nepăsător.

Când plouă toate germinează
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi, se decorează
Cu mii și mii de muguri verzi ...

În țarini grâul încolțește,
În dealuri via o dezgrop ;
De ploaie tot se-nveselește,
Pe orice frunză e un strop.

Și soarele o caldă rază
Trimite pe furiș prin nori ;
Iar flori și păsări ca să-l vază
Se-nalță, zboară către zori.
Cântec studențesc

Barometrul se tot lasă –
Vezi numa cum vremuiește ...
Ș-apoi ? parcă mie-mi pasă ?
Încă un pocal ! – Noroc !
Să se lase cât poftește,
Că eu nu mă las de loc.

Și de-i vorba de lăsate,
Apoi lasă-te pe mine !
Să se lase el cât poate,
Eu tot știu că l-am rămas :
Că, să nu dau de rușine
Până-n pimniță mă las !

La el consecvență nu e,
Că-z, cum vremea i s-arată,
Când se lasă, când se suie;
Pe când eu, mă rog frumos,
Dacă m-am lăsat odată,
Singur nu mă scol de jos!
De ce ?
​
Scherzo

De ce, când o furtună,
S-bate pe pământ
Cu furie nebună ...
Cânt ?

De ce, când luna plină
Revarsă peste crâng
Divina ei lumină ...
Plâng ?

De ce, când treci semeață
Și nu-mi zici un cuvânt,
Nici nu-mi privești în față ...
Cânt ?

De ce, când brațe goale
La piept cu dor mă strâng ...
În de mătase poale
Plâng?

De ce? Că știu: părere
E tot pân’ la mormânt !
Plăcere plâng ... Durere ...
Cânt.
Elegie

Sărac, fără putere
În lume sunt ursit
Prin valuri de durere
Să trec necontenit !

Am suflet ... dar suspine
Printr-însul trec mereu,
Precum trece prin vine
Al morței fior greu ;

Căci el dacă iubește
Un dulce nenufar,
Iubirea-i se umbrește
De un dispreț amar !

În van vreau prin iubire
Ferice să mă fac:
Vai ! nu e fericire
Aici pentru sărac ! ...

O zi n-avui senină
În care să trăiesc ;
Viața-mi azi declină,
Ca floarea mă pălesc !

Durerea mi-este mare,
Profund e al meu dor !...
O ! lacrime amare,
Grăbiți! căci voi să mor !...
Discreție
​
Nu vreau să știi că te iubesc ;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele disprețuiesc
Pe-un franc poet !

Da-n veci închipuirea ta
Din sufletul meu n-o să moară,
Și niminui n-oi arăta
A mea comoară!

Căci te iubesc, deși nu-ți spun:
Nu! n-ai s-o afli niciodată ...
Și arz de dorul tău nebun,
Mult adorată.

Dar tac, nu-ți spun că te iubesc :
Știu bine că pe-un franc poet
Cochetele-l disprețuiesc ...
Tac – sunt discret !
Primăvara - Pastel pesimist
​
Tot plouă ! A ! Ce primăvară !
Cum curge fără să mai stea
Se-ntinde ceața grea p-afară,
Pe cerul sumbru nici o stea.

E frig ... și apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăștinoasă
Și codrul doarme întristat.

Sunt triști și corbi-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarnă grea ;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.

O barză, cu pas pe măsură
Sosește ca explorator ...
Și plouă ... plouă ... -n bătătură,
Pustiu ... Departe pleacă-n zbor.

Tot plouă, plouă, inundează ...
Mai vin și ape din zăpezi ;
Umflate, apele spumează,
Torente curg din codrii verzi.

În țarini grâul putrezește,
Sub piatră-n deal vii se-ngrop;
De ploi plugarul sărăcește,
Mălai, făină, nu e strop.

Și soarele, o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus și fără zori.
Odă
Copilului – lui Amor sau Eros

Umbli hoinărind prin lume
ca un orb, la ochi legat,
Și de câtă vreme-acuma
pe la mine n-ai mai dat !
Prăpădești tu de pomană
prețioasele-ți săgeți,
Să te-alegi cu hulă numa
de l-atâți ingrați poeți ...
Te-am vorbit eu rău vreodată ?
vinovat cu ce ți-am fost?
De mă horopsești uitării,
tu, copil frumos și prost ?
A ! de-ai știi cum mângâi încă
urmele unde-ai rănit !
Cu ce dor mi-aduc aminte
cât atunci am pătimit !
Vino, crudule, cu pieptul
gata dezvelit te-aștept ;
Nu cu una, dă cu două!
săgetează drept în piept !
Și pe maică-ta zeiță,
jur că n-am să te hulesc :
Mai omoară-mă odată,
să mai simt că iar trăiesc !