Pe oceanul vremii
Rime de lux Un an, de când cu tine pe al vremii ocean Plutind, viața-mi pare-un cântec ... O, ce an ! Ce an de fericire ! Și noi ce putem oare ? Să-l pironim ? ... În vremuri reîncepute moare, Și moartea-i ca călăul, de bine ne desparte ! O, timp, Saturn ! te-ndură și ține-ne des parte! Rentinerește visul, iubirea noastră mare – Un vas sub cer albastru și pe-o albastră mare ! Atâtea calde inimi ăst an trecu legând, Că parcă văd pe-același amant reculegând, Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina ! Ce-mi pasă că la urma îmi bagă messa Lina ! Amici ! Ș-a voastre bunuri pe veci pierdute vi-s, Când ziceți : « Taci, Chimeră, că nu sper ! du-te vis ! » Iarna
Negreșit că, sus în ceruri Soarele fiind aprins, Nu se simte frigul, gerul Care astăzi ne-a coprins. Negreșit ! focul din soare Nu-l plătește Dumnezeu, Însă noi plătim, sârmanii, Lemne și cărbuni mereu. Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte Pe pământul înghețat Ca să vezi cât e de jalnic Să tot tremuri nencetat. Tu, care-ți iubești făptura, N-ai mai zice un cuvânt Și-ai opri crivățul aspru Să mai sufle pe pământ ! Primăvara - Pastel optimist
Când plouă lin în primăvară, Toți zic: “Să dea Domnul, să dea!” Și de te culci pe prisp-afară, Mai vezi pe cer și câte-o stea ... E cald, și ploaia răcoroasă Ozon în aerul curat În urmă-i lasă; drăgăstoasă Natura toată-i un pupat. Se pupă corbi, de bucurie Că au scăpat de iarna grea Se pup’ brabeți cu gălăgie, Și iată și o rândunea ... Și-o barză ... calcă cu măsură Cu pasul grav, explorator, Se plimbă chiar prin bătătura Cu aerul nepăsător. Când plouă toate germinează Pământul liber de zăpezi, Spălat de ploi, se decorează Cu mii și mii de muguri verzi ... În țarini grâul încolțește, În dealuri via o dezgrop ; De ploaie tot se-nveselește, Pe orice frunză e un strop. Și soarele o caldă rază Trimite pe furiș prin nori ; Iar flori și păsări ca să-l vază Se-nalță, zboară către zori. Cântec studențesc
Barometrul se tot lasă – Vezi numa cum vremuiește ... Ș-apoi ? parcă mie-mi pasă ? Încă un pocal ! – Noroc ! Să se lase cât poftește, Că eu nu mă las de loc. Și de-i vorba de lăsate, Apoi lasă-te pe mine ! Să se lase el cât poate, Eu tot știu că l-am rămas : Că, să nu dau de rușine Până-n pimniță mă las ! La el consecvență nu e, Că-z, cum vremea i s-arată, Când se lasă, când se suie; Pe când eu, mă rog frumos, Dacă m-am lăsat odată, Singur nu mă scol de jos! De ce ?
Scherzo De ce, când o furtună, S-bate pe pământ Cu furie nebună ... Cânt ? De ce, când luna plină Revarsă peste crâng Divina ei lumină ... Plâng ? De ce, când treci semeață Și nu-mi zici un cuvânt, Nici nu-mi privești în față ... Cânt ? De ce, când brațe goale La piept cu dor mă strâng ... În de mătase poale Plâng? De ce? Că știu: părere E tot pân’ la mormânt ! Plăcere plâng ... Durere ... Cânt. |
Elegie
Sărac, fără putere În lume sunt ursit Prin valuri de durere Să trec necontenit ! Am suflet ... dar suspine Printr-însul trec mereu, Precum trece prin vine Al morței fior greu ; Căci el dacă iubește Un dulce nenufar, Iubirea-i se umbrește De un dispreț amar ! În van vreau prin iubire Ferice să mă fac: Vai ! nu e fericire Aici pentru sărac ! ... O zi n-avui senină În care să trăiesc ; Viața-mi azi declină, Ca floarea mă pălesc ! Durerea mi-este mare, Profund e al meu dor !... O ! lacrime amare, Grăbiți! căci voi să mor !... Discreție
Nu vreau să știi că te iubesc ; Voi suferi tăcut, discret – Cochetele disprețuiesc Pe-un franc poet ! Da-n veci închipuirea ta Din sufletul meu n-o să moară, Și niminui n-oi arăta A mea comoară! Căci te iubesc, deși nu-ți spun: Nu! n-ai s-o afli niciodată ... Și arz de dorul tău nebun, Mult adorată. Dar tac, nu-ți spun că te iubesc : Știu bine că pe-un franc poet Cochetele-l disprețuiesc ... Tac – sunt discret ! Primăvara - Pastel pesimist
Tot plouă ! A ! Ce primăvară ! Cum curge fără să mai stea Se-ntinde ceața grea p-afară, Pe cerul sumbru nici o stea. E frig ... și apa mocirloasă Infectă aerul curat, La câmp e baltă mlăștinoasă Și codrul doarme întristat. Sunt triști și corbi-n deal la vie, Cobesc din nou a iarnă grea ; Plouate vrăbii cad o mie, Nu vezi zburând o rândunea. O barză, cu pas pe măsură Sosește ca explorator ... Și plouă ... plouă ... -n bătătură, Pustiu ... Departe pleacă-n zbor. Tot plouă, plouă, inundează ... Mai vin și ape din zăpezi ; Umflate, apele spumează, Torente curg din codrii verzi. În țarini grâul putrezește, Sub piatră-n deal vii se-ngrop; De ploi plugarul sărăcește, Mălai, făină, nu e strop. Și soarele, o slabă rază Când o mai pierde printre nori, O tristă baltă luminează Fără apus și fără zori. Odă
Copilului – lui Amor sau Eros Umbli hoinărind prin lume ca un orb, la ochi legat, Și de câtă vreme-acuma pe la mine n-ai mai dat ! Prăpădești tu de pomană prețioasele-ți săgeți, Să te-alegi cu hulă numa de l-atâți ingrați poeți ... Te-am vorbit eu rău vreodată ? vinovat cu ce ți-am fost? De mă horopsești uitării, tu, copil frumos și prost ? A ! de-ai știi cum mângâi încă urmele unde-ai rănit ! Cu ce dor mi-aduc aminte cât atunci am pătimit ! Vino, crudule, cu pieptul gata dezvelit te-aștept ; Nu cu una, dă cu două! săgetează drept în piept ! Și pe maică-ta zeiță, jur că n-am să te hulesc : Mai omoară-mă odată, să mai simt că iar trăiesc ! |