Clio*

Mi-a îngânat stăpăna: „Nu-n file-ngălbenite 
Stă-mbălsămată taina măririi strămoșești.
Amurgul rug de purpuri aprinde : de-l privești, 
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriașe stoluri la zări încremenite, 
Zac norii ce, în pragul genunilor cerești, 
Par pajere-ncleștate de zgripțori din povești 
Umbrind cetăți în flăcări cu turnuri prăbușite.

Dar ceața serii-neacă troianele de jar, 
Atunci mergi de te-așază sub un bătrân stejar, 
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deșteaptă vântul,

Ca-n obositu-ți suflet de vrajă răzvrătiți,
Când negrul văl al nopții înfășură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiți”

* În mitologia greacă, muza poeziei epice și a istoriei; 
numele său, în grecește, înseamnă : „a glorifica”
Noapte roșie

Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi 
El fuge-nvins și bezna pădurilor l-înghite ; 
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite, 
Îi curge mândrul sânge pe platoșă șiroi.

Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi, 
Și când își amintește cum, de păgâni răpite, 
Plăpândele domnițe în lanțuri zac robite,
Și cum tăiați pieriră coconii amândoi,

Pe-un mal de râpă calul și-oprește deodată, 
Privește plin de turbă spre zarea-nflăcărată, 
Și alba barbă-și smulge și blestemă hain,

Și-amenințând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă, 
Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin 
În valea unde lupta și moartea îl așteaptă.

1904
Boierul

„Tăiat-au de Rusalii pre jupan..."

Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire 
Boierul... Mult bătrân e : dinți nu mai are-n gură, 
Postește, se grijește, bârfește și strâmb jură, 
Stă cuvios în strană și zice din psaltire.

E mic de stat, fățarnic, semeț și crud din fire, 
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură, 
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură, 
Despoaie și ucide în setea-i de hrăpire.

De neam e Basarabă, și rudă cu Voievodul, 
De bogății e putred și-l blastămă norodul, 
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.

Și tocmai de Rusalii, când plin de veselie 
Așteaptă să-i sosească fermanul de domnie 
Îl prind cu pâri ascunse și-armașu-i taie capul.
Cronicarul

Cu ușa zăvorâtă, în dosnica chilie 
În care raza zilei se cerne tainic, lin, 
Departe de orice zgomot, ferit de ochi străin, 
Bătrânul amintirea își deapănă și-o scrie.

An după an înșiră, domnie cu domnie, 
Rănit de soartă însă, de părtinire plin, 
El pana-nverșunată își moaie în venin, 
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie

Acel veac de restriște cu sângerânde zări. 
Iar pe asupritorii batjocoritei țări, 
Amarnic îi hulește în măiestrite rânduri

Și-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când 
Răsare printre umbre domnița cu chip blând, 
Mișcat închide cartea și cade trist pe gânduri.

1910
Trântorul
​
În trândavă-aromeală stă tolănit grecește
Urmașul lor. Urât e, bondoc, șașiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii și ișlic.
În puf, în blăni și-n șaluri se-ngrașă și dospește.

Și gura-i strâmbă numai măscări bolborosește. 
E putred, deși tânăr : sărmanu-a fost de mic 
Crescut pe  mâini străine. El joacă din buric, 
Înjură, se răzgâie și râde-apoi prostește.

Îl leagănă maneaua, e veșnic beat de vutcă, 
Să-ncalece i-e frică, pe brațe-l duc la butcă ; 
Dar, el, ce os de Domn e și viță de-Împărat,

Ades, făr' să-și dea seama, își mângâie hangerul,
Și când în fața morții odată s-a aflat,
În trântorul becisnic s-a deșteptat boierul.

1910
Prohodul războinicului

Din goană-l săgetară trădat într-o strâmtoare 
Și-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat, 
Crunți vânători de zimbri urlând i-au înălțat 
O schelă uriașă de prăzi și de odoare.

Și trupuri răstignite, și tigve rânjitoare, 
Și prunci zdrobiți, și roabe cu sânul spintecat 
Se zbat în gheara morții pe rugu-nsângerat, 
Ce-n vârfu-i poartă leșul înțepenit călare.

În purpura înfiptă pe zalele-aurite 
Cuceritorul pare, urdiilor cernite, 
Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,

Și, ne-mpăcați în juru-i, cu sulițele-ntinse 
I-arată către zare pletoșii luptători
Cum ard îngenunchiate cetățile învinse.

1907
Călugărița

În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită, 
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, 
Acoperit de zdrențe, de ani împovărat, 
Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.

Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A țării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat – 
Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat 
Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită.

Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul 
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul 
Purces-a să înfrunte păgânele urdii ;

Din șea îl prăbușiră hangerele haine -
De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii
Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai vine.

1904
Înțeleptul

„Bea voios și ospăta...”

El de măriri deșerte, de faimă, nu visează, 
Domnia n-o râvnește, de curte stă străin. 
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin, 
Pe toți îi miluiește, cunună, creștinează.

Dar armele iubește și caii, des vânează, 
Și-mbelșugata-i viață își toarce firul lin, 
Mărinimos și darnic, cu cugetul senin, 
El tot mereu petrece și bea și ospătează.

Așa un veac trăit-a, voios și înțelept,
Și când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulțimea-ndurerată ;

Și dacă cronicarii uitării-1 hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată.
Și tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi șoptesc.

1909
Dregătorul

Smerit stă, dar privirea-i drăcească, ațintită, 
Trăiește chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat, 
Iar grijile și truda adânc îi au brăzdat 
De cute fața stinsă, firavă, ofilită.

Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită 
El multe uneltit-a și câte-a și-ndurat, 
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit și tămâiat, 
Să ție țara-ntreagă sub gheara-i răstignită.

De jale și de groază cumplit semănător, 
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără țărmurire,

Așa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar 
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire 
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar ?

1913