Simfonie de toamnă

Lui Const. Misirliu

I

Cârduri-cârduri ciori de toamnă
Pleacă...
Desfrunzite crengi de arbori
Pe subt vifor se apleacă...
Cârduri-cârduri ciori de toamnă
Pleacă...

II

Boi și vaci cu răget umple
Valea...
Ceața peste deal s-așterne,
Cum pe sufletul meu jalea...
Boi și vaci cu răget umple
Valea...

III

Ninge! ninge!... Alb e satul
Ninge!...
Ca un cântec de iubire
Soarele în nori se stinge...
Ninge! ninge!... Alb e satul
Ninge!...

IV

Câinele sub șoprul putred
Urlă...
Rar o cucuvaie țipă
Într-o dărâmată turlă...
Câinele sub șoprul putred
Urlă...

V

În odaie e o pace
Sumbră...
Greierii – artiști tomnatici -
Au tăcut, pitiți în umbră...
În odaie e o pace
Sumbră...

VI

Dogoresc cărbunii-n sobă
Roșii...
Când și când de prin cotețe
Aud cum zvonesc cocoșii...
Dogoresc cărbunii-n sobă
Roșii...

VII

Iar urâtul, - vechi tovarăș, -
Vine...
Și în liniște s-așează
Pe-ale inimii ruine...
Iar urâtul, - vechi tovarăș, -
Vine...

VIII

În pustiul meu de gânduri
Caut...
Pe la ușă vântul cântă,
Ca un solo spart de flaut...
În pustiul meu de gânduri
Caut...

IX

Răzvrătit mereu de grele
Patimi...
Îmi simt tinerețea dusă,
Îmi simt ochii plini de lacrimi,
Răzvrătit mereu de grele
Patimi...

X

Prins de zid, în taină bate
Ceasul...
Și-mi măsoară insomnia
Și durerea cu compasul...
Prins de zid, în taină bate
Ceasul...

XI

Și-ațipind pe mâini cu fruntea,
Dulce...
Despre ziuă vine somnul
Peste gene-mi să se culce...
Ațipind pe mâini cu fruntea,
Dulce...

XII

Necurmat afară ninge,
Ninge!...
Vai de vetrele în care
Focul nu mai e, se stinge...
Necurmat afară ninge,
Ninge!...
Flori se seră

Sunt flori uitate întro seră,
Cum într-un suflet tris și gol
Rămân speranțele din urmă
Din risipitul stol...

Nici o femeie nu le-atinge,
Deși au cel mai blând parfum,
Nici cel puțin nu le omoară
În pagini de album.

Când umbre din apus, prin geamuri,
În jurul lor sfios se strâng,
Par niște ochi ascunși de lume,
Ce-n taina serei plâng...
Tablou de iarnă

Pribegi, veniți din altă țară,
Doi muzicanți bătrâni, cu plete
Cerșetoreau, cântând pe stradă
Din clarinete.

O fată îmbrăcată-n zdrențe
Îi însoțea dintr-o chitară,
Atât de galbenă și slabă,
Părea de ceară...

Și câinii îi lătrau... și vântul...
Le răspundea cu lungi ecouri;
Un cârd de corbi țipa iernatic
Pierduți prin nouri...
Corbii

Pe plopii ninși
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb lințoliu,
Și, triști, de foame par învinși...

Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori...

În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare și zăpadă
S-ascund mormintele în șir...

Și pe când trec,
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Și-n suflet plânsul îl înec;

În aiurări
De spaimă inima mea moare...
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sunt orice cărări...

Și mă învinge
Un gând amar, știind că-odată
Și peste groapa mea uitată
Vor trece corbii și va ninge.
Același farmec...

La Nord, în țările ploioase,
Cu melancolice popoare,
Sunt visători ce plâng și sufăr
De nostalgii de soare...
Și, rar, când cerul le trimite
O rază caldă, o zâmbire,
În loc să cânte, să renască,
Ei mor de fericire...
Clavirul

Cânta încet din Weber: “gândirile din urmă”,
Poema unui geniu ce-apune maiestos,
Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă
Pe-o tristă armonie cu sunet dureros!

Și degetele-i albe pe clapele sonore
Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind;
Erau în miez de noapte târzii și tainici ore...
Parcă simțeam pe Weber lângă clavir murind!...

Tăcuse deodată, și fruntea ei curată
Alăturea de mine se rezemă ușor,
De gura-i voluptoasă, c-o patimă-nfocată,

M-apropiai atuncea sfios, tremurător!
Și ne-am robit iubirei, în fericire-adâncă...
Dar nu știu cum... clavirul părea că plânge încă!
Trec orele...

Trec orele ca niște note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei...

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârșitul
Și tristul gol că nu mai sunt...

Ca cerul unei seri de toamnă
Se-ntunecă pierduta minte:
Nimicul își întinde noaptea
Pe calea ducerei-nainte...

Uimit în loc s-oprește omul
Ca-n fața unui ne-nțeles:
Din gândurile risipite
Nehotărârea a cules...

Și clară o lumină numai
Îi stă-n adâncul cugetării:
Că trece, - și rămân în urmă-i
Nemărginirile uitării...
Floare de drum

Pe-o margine de drum, departe,
Ca un pribeag pierdut în lume,
Creștea o floare solitară,
Ce poartă cel mai dulce nume.

Înstrăinată-ntr-o mulțime
De ierburi șide grâne-nalte,
Părea batjocorită, moartă,
Uitată, printre celelalte.

Sub vântul ce trecea zburdalnic
Ea s-apleca tot spre pământ,
Precum o floare gânditoare
Ce plânge lângă un mormânt.

Nu știu de ce atras spre dânsa,
Apropiindu-mă încet,
Am cugetat adânc atuncea
La sufletul unui poet! 
Gând de toamnă

Din tot ce e mai trist în toamnă,
Pe când natura-i mai pustie,
Trezind în sufletele noastre
O notă de melancolie,

Gândesc la florile acelea,
Cununi de-aducere-aminte,
Cari-au trăit în cimitire
Și mor uitate pe morminte...
Melancolie

Când, primăvara, vine-n cârduri
Poporul blând de rândunele,
Eu parcă-aștept să se rentoarcă
Și visurile mele.

Când viața pare mai frumoasă
Și mai lipsită de suspine,
Eu tot aștept să se rentoarcă
Și visele-mi senine...

Se duce vara... și se duce
Poporul blând de rândunele,
Iar eu mă simt tot mai departe
De  visurile mele...

Poezii culese din "Antologia poeziei simboliste românești", Editura pentru Literatură, 1968