|
Simfonie de toamnă
Lui Const. Misirliu I Cârduri-cârduri ciori de toamnă Pleacă... Desfrunzite crengi de arbori Pe subt vifor se apleacă... Cârduri-cârduri ciori de toamnă Pleacă... II Boi și vaci cu răget umple Valea... Ceața peste deal s-așterne, Cum pe sufletul meu jalea... Boi și vaci cu răget umple Valea... III Ninge! ninge!... Alb e satul Ninge!... Ca un cântec de iubire Soarele în nori se stinge... Ninge! ninge!... Alb e satul Ninge!... IV Câinele sub șoprul putred Urlă... Rar o cucuvaie țipă Într-o dărâmată turlă... Câinele sub șoprul putred Urlă... V În odaie e o pace Sumbră... Greierii – artiști tomnatici - Au tăcut, pitiți în umbră... În odaie e o pace Sumbră... VI Dogoresc cărbunii-n sobă Roșii... Când și când de prin cotețe Aud cum zvonesc cocoșii... Dogoresc cărbunii-n sobă Roșii... VII Iar urâtul, - vechi tovarăș, - Vine... Și în liniște s-așează Pe-ale inimii ruine... Iar urâtul, - vechi tovarăș, - Vine... VIII În pustiul meu de gânduri Caut... Pe la ușă vântul cântă, Ca un solo spart de flaut... În pustiul meu de gânduri Caut... IX Răzvrătit mereu de grele Patimi... Îmi simt tinerețea dusă, Îmi simt ochii plini de lacrimi, Răzvrătit mereu de grele Patimi... X Prins de zid, în taină bate Ceasul... Și-mi măsoară insomnia Și durerea cu compasul... Prins de zid, în taină bate Ceasul... XI Și-ațipind pe mâini cu fruntea, Dulce... Despre ziuă vine somnul Peste gene-mi să se culce... Ațipind pe mâini cu fruntea, Dulce... XII Necurmat afară ninge, Ninge!... Vai de vetrele în care Focul nu mai e, se stinge... Necurmat afară ninge, Ninge!... Flori se seră
Sunt flori uitate întro seră, Cum într-un suflet tris și gol Rămân speranțele din urmă Din risipitul stol... Nici o femeie nu le-atinge, Deși au cel mai blând parfum, Nici cel puțin nu le omoară În pagini de album. Când umbre din apus, prin geamuri, În jurul lor sfios se strâng, Par niște ochi ascunși de lume, Ce-n taina serei plâng... Tablou de iarnă
Pribegi, veniți din altă țară, Doi muzicanți bătrâni, cu plete Cerșetoreau, cântând pe stradă Din clarinete. O fată îmbrăcată-n zdrențe Îi însoțea dintr-o chitară, Atât de galbenă și slabă, Părea de ceară... Și câinii îi lătrau... și vântul... Le răspundea cu lungi ecouri; Un cârd de corbi țipa iernatic Pierduți prin nouri... |
Corbii
Pe plopii ninși Coboară corbii-n pâlc de doliu, Cernesc al iernei alb lințoliu, Și, triști, de foame par învinși... Cugetători, Privesc pe cer, privesc departe; Pe când un glas de vânt împarte Un cântec care dă fiori... În cimitir, Pribegi, s-au adunat la sfadă; Iar sub uitare și zăpadă S-ascund mormintele în șir... Și pe când trec, În a crepusculului oră, Spre groapa unde doarme-o soră, Și-n suflet plânsul îl înec; În aiurări De spaimă inima mea moare... Acoperite de ninsoare, Pierdute sunt orice cărări... Și mă învinge Un gând amar, știind că-odată Și peste groapa mea uitată Vor trece corbii și va ninge. Același farmec...
La Nord, în țările ploioase, Cu melancolice popoare, Sunt visători ce plâng și sufăr De nostalgii de soare... Și, rar, când cerul le trimite O rază caldă, o zâmbire, În loc să cânte, să renască, Ei mor de fericire... Clavirul
Cânta încet din Weber: “gândirile din urmă”, Poema unui geniu ce-apune maiestos, Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă Pe-o tristă armonie cu sunet dureros! Și degetele-i albe pe clapele sonore Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind; Erau în miez de noapte târzii și tainici ore... Parcă simțeam pe Weber lângă clavir murind!... Tăcuse deodată, și fruntea ei curată Alăturea de mine se rezemă ușor, De gura-i voluptoasă, c-o patimă-nfocată, M-apropiai atuncea sfios, tremurător! Și ne-am robit iubirei, în fericire-adâncă... Dar nu știu cum... clavirul părea că plânge încă! Trec orele...
Trec orele ca niște note Din simfoniile durerei, În urma lor rămân eterne Melancoliile tăcerei... Tot ce-ai crezut odinioară, Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt Te turbură cu nesfârșitul Și tristul gol că nu mai sunt... Ca cerul unei seri de toamnă Se-ntunecă pierduta minte: Nimicul își întinde noaptea Pe calea ducerei-nainte... Uimit în loc s-oprește omul Ca-n fața unui ne-nțeles: Din gândurile risipite Nehotărârea a cules... Și clară o lumină numai Îi stă-n adâncul cugetării: Că trece, - și rămân în urmă-i Nemărginirile uitării... Floare de drum
Pe-o margine de drum, departe, Ca un pribeag pierdut în lume, Creștea o floare solitară, Ce poartă cel mai dulce nume. Înstrăinată-ntr-o mulțime De ierburi șide grâne-nalte, Părea batjocorită, moartă, Uitată, printre celelalte. Sub vântul ce trecea zburdalnic Ea s-apleca tot spre pământ, Precum o floare gânditoare Ce plânge lângă un mormânt. Nu știu de ce atras spre dânsa, Apropiindu-mă încet, Am cugetat adânc atuncea La sufletul unui poet! Gând de toamnă
Din tot ce e mai trist în toamnă, Pe când natura-i mai pustie, Trezind în sufletele noastre O notă de melancolie, Gândesc la florile acelea, Cununi de-aducere-aminte, Cari-au trăit în cimitire Și mor uitate pe morminte... Melancolie
Când, primăvara, vine-n cârduri Poporul blând de rândunele, Eu parcă-aștept să se rentoarcă Și visurile mele. Când viața pare mai frumoasă Și mai lipsită de suspine, Eu tot aștept să se rentoarcă Și visele-mi senine... Se duce vara... și se duce Poporul blând de rândunele, Iar eu mă simt tot mai departe De visurile mele... Poezii culese din "Antologia poeziei simboliste românești", Editura pentru Literatură, 1968 |