Din scrisoarea unei bătrâne
(de Elena Farago)
O, lasă-ți obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieții, -
Ci scaldă-ți ochii limpezi în roua dimineții,
Și nu-ntreba țărâna de urmele din drum...
E vitregă țărâna și sfatul ei avan, -
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieții, la toți, și dor și jale
Și drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,
În care-s însemnate, cu ape și poteci,
Și dragostea și ura și mila și păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Și mutul semn al crucii din liniștea de veci...
O, sunt, de bună seamă, și lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieții, -
Și jalea și amarul vor fi de veci drumeții
Cei nelipsiți, din calea oricărui dintre noi...
De-aceea vezi tu uită cât poți cu ochi senini, -
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieții
Să poți vedea și-n pâcla și-n roua dimineții,
Un rost, în fața cărui nu poți să nu te-nchini.
Din volumul "Din taina vechilor răspântii", 1913
(de Elena Farago)
O, lasă-ți obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieții, -
Ci scaldă-ți ochii limpezi în roua dimineții,
Și nu-ntreba țărâna de urmele din drum...
E vitregă țărâna și sfatul ei avan, -
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieții, la toți, și dor și jale
Și drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,
În care-s însemnate, cu ape și poteci,
Și dragostea și ura și mila și păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Și mutul semn al crucii din liniștea de veci...
O, sunt, de bună seamă, și lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieții, -
Și jalea și amarul vor fi de veci drumeții
Cei nelipsiți, din calea oricărui dintre noi...
De-aceea vezi tu uită cât poți cu ochi senini, -
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieții
Să poți vedea și-n pâcla și-n roua dimineții,
Un rost, în fața cărui nu poți să nu te-nchini.
Din volumul "Din taina vechilor răspântii", 1913