|
Orbul
Fără jale, nici nădejde capu-și ține aplecat. Obosit stă și gîndește obosit și dezgustat. Un miracol nu-i posibil. Cată singur să te-ajuți De nu vezi ești invizibil Cei ce nu văd, nu-s văzuți. Se pierd pașii în mulțime Merg cu toții fără țel. De ce nu se-oprește nime? Eu sunt orb și ei la fel. Nu au suflet și nu-i doare. Asta e problemă tristă. Dacă n-ar avea picioare nici n-aș ști că mai există. Mai atenți de-ați fi la toate! Ochii-nchideți-i puțin și veți înțelege, poate ce-i acest tărîm străin. Și-acum, mergeți înainte! N-aveți vreme de pierdut. Dar un lucru tineți minte: de nu vezi, nu ești văzut. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Apropo de singurătate
Poți fi singur cuc la o adică. Degeaba gulerul ți-l mai ridici, te-oprești lîng-o vitrină și îți zici: „Frumoasă-i pălăria, dar cam mică” Degeaba intri într-o cafenea și-auzi cum alții rîd în gura mare Să rîzi cu dînșii nici o noimă n-are, și tot degeaba e să pleci așa. Îți saltă umbra-n mers pe trotuar și se grăbește: cică timpul trece. O calcă oamenii cu sînge rece De nu poți plînge, totu-i în zadar. Și n-are rost, acasă de-ai fugit, să iei bromură, că îți face bine. Și n-are rost să simți că ți-e rușine și nici să tragi perdelele grăbit Și-ai vrea într-un copil să te prefaci, să fii ca pruncul nou nouț de mic. Iar ochii îi închizi, nu vezi nimic, și singur zaci ... Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Călătorie sentimentală
Singur dacă ești e jale! Totu-ți pare tern, banal, pietre-ți intră în sandale, iară doru-ți dă tîrcoale și devii sentimental. Mergi pe calea indicată și te pierzi printre alei. Dar admiri ce ți se-arată, deși inima ți-e dată. Timpul să mai treacă vrei. Dacă ai da de-o cunoștință, fie chiar pentru moment! Stai aici ca-n neființă, vezi un bust cu referință la vreun zeu inexistent. Ar putea vedea oricine Alte busturi, mai de soi (contra plată, ce rușine!) Stai pe gînduri. Și, în fine, balt-o lași și pleci apoi. O grădină-i lumea toată Poți s-aștepți – ca obligat – mult și bine cîteodată Și-atunci scrii o ilustrată că voiaju-i minunat. Noaptea, capu-l scoti afară și în aer rece stai Miorlăie pisici pe scară iar cînd zorii dau s-apară te-ai ales cu-un guturai. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru O mamă își face bilanțul
Feciorul meu îmi scrie foarte rar. Ce-i drept, mi-a scris de Paști o scrisorică: la mine se gîndește iar și iar și dragă-i sunt ca totdeauna, cică. De cînd nu ne-am văzut e aproape-un an. Mă duc la gară, vremea să-mi mai treacă privind la trenuri, plină de alean cînd spre Berlin – acolo-i dînsul – pleacă. Și mi-am luat bilet cîndva și eu de cît pe-aci s-ajung la el, spre seară. Dar m-am întors pe urmă la ghișeu iar ei biletul mi-l răscumpărară. De-un an, feciorul meu e logodit. Vrea să-mi trimită și-o fotografie O pernă, dar de nuntă-am pregătit Mă vor chema cumva la cununie? L-o fi iubind ea cu adevărat? Și perna o să-i placă ei anume? Ce singură mă simt cîte o dat’ Or exista și fii duioși pe lume? Frumos era cînd locuia la mine! Acum dînsul o să se însoare ... Zac trează noaptea și ascult cum vine cîte un tren ... El, mai tușește oare? Păstrez într-un dulap niște ghetuțe El a crescut ... Stau singură aici. Neliniștea nu poate să mă cruțe. Of, dac-ar fi copiii pururi mici. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Confesiunea unor poeți
Mai bine-am vinde o marfă oarecare! Să fii poet, modern fu poate ieri. Dar astăzi să mai umbli-n cinci picioare nu-i treabă de boieri. Din nervii noștri-am pus la liră strună Rimezi, de-i lung suspinul mai ușor Cînd dau cu pietre-n noi, ne e tot una căci sună-n plin, poetul e sonor. Noi oferim simțiri iar voi pînzeturi Artistic, aranjăm orice durere - avem doar gust – cu funde și fireturi. Iar pieptul ni-l dăm zilnic la tăiere. Suntem – rușine! – o sectă de strînsură și confecționăm, ca artizani după comandă, doruri pe măsură Din orice facem vorbe, ba chiar bani Mai bine-ar fi de-am cumpăra și-am vinde imobile sau acții – e egal! Să fii poet și să oferi cuvinte e un scandal! Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Scurtă autobiografie
Dacă nu vii pe lume, nu-i pagubă prea mare Pe-un pom șezi în neant și-ți rîzi de toate Eu m-am născut ca prunc, ca orișicare cam pe neașteptate. Școala în care uitat-am fel de fel tot timpul mi-a răpit și – ce ciudat – eram pe-atuncea un copil model. Regret și azi c-așa s-a întîmplat. N-a fost vacanță, dar a fost război Tunar m-am pomenit cu alți soldați Tot globu sîngera copios. Apoi trăit-am mai departe, dar cum, nu mă-ntrebăți! Inflație-am avut din plin și foame Și Kant și studii, burse, slujbe – gata! Și arta și politica și dame ... Duminica ploua. Dar cu găleata. De patruzeci m-apropiu. Nu mint O fabrică de rime de-atunci am fondat Am pe la tîmple fire de argint Amicii mei au devenit mai grași, treptat. Alerg după doi iepuri. Mai departe tai craca de sub mine, meditînd. Merg prin grădini de sentimente moarte și glume răsădesc din cînd în cînd. Îmi port desaga singur. Zi de zi, Spatele-i strîmt. Poverile doar cresc. Formula, deci, pe scurt, aceast-ar fi: chiar dacă m-am născut, totuși trăiesc. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Evoluția omenirii
Cîndva, idivizii stăteau în copaci păroși, cu priviri ucigașe. Din junglă apoi au ieșit și dibaci pavat-au pămîntul, clădit-au în draci căsoaie cu zeci de etaje. De purici s-au purificat. În salon au azi încălzire centrală. Și stau toată ziua la telefon ... Domnește, de altfel, același bonton ca-n junglă, cîndva-n pielea goală. Ei radioaud și teleprivesc și lumea întreagă-i prezentă. Se spală pe dinți, la modă tușesc. Pămîntu-i un prea instruit corp ceresc cu multă apă curentă. Prin țevi își trimit scrisori, timp record vînează microbi și-i cultivă Dotează natura cu supremul confort spre cer zboară drept și în cosmicul port stau zile-n capsula captivă. Și ce mai rămîne din ce-au mistuit preiau și transformă în vată. Incestul nu-i doare. Atomu-l divid; Prin studii de stil, știu amănunțit că Cezar avea talpa plată. Și-așa, cînd cu gîndul, cînd prin cuvînt progresul în lume-l creară. Dar totuși, de-aceasta abstracție făcînd priviți la lumină, în fond, totuși sunt maimuțele de-odinioară. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Basm modern
De mult se iubeau, și-atît de-nfocat cum numai în cărți mai citești cîte-odat’ Ea nu avea bani. Nu avea bani nici el dar nunt-au făcut și au rîs puținel. El n-avea serviciu dar avea datorii. Mîncau doar o singură dată pe zi. El tot îi spunea: „Tu ești dragostea mea” iar dînsa-i turna la copii cît putea. Ședeau la mansardă erau toți voinici Și-n garderobă-i culca pe ăi mici Iar de Crăciun zugrăveau pe pereți cu creion colorat, cadouri de preț. Mîncau pîine goală pe săturate și ziceau că ceva mai bun nu se poate. Un astfel de trai te inspira total și el s-a trezit, de-azi pe mîini, genial. A scris cărți frumoase și a cîștigat o mulțime de bani, devenind deci bogat. Întîi erau mîndri, apoi mai puțin căci bogăția te face meschin. Dăruiră banii unui orfan Și, de n-au murit, mai trăiesc și-n ăst an... Traducere de I. Cassian-Mătăsaru |
Cum așa, de ce?
De ce o tonă zece sute are? De ce nu-i divizibil trei nicicînd? De ce se-nvîrte globul după soare? De ce nu-i zice Ernei Ema oare? De ce nu-mi scrie tîrfa nici un rînd? De ce știu profesorii cîte știu? De ce nu afli toate cum vor fi? De ce, la frac, cravată neagră nu? De ce nu poți să-l vezi pe Domnul, tu? De ce spun domnii vîrstnici porcării? De ce n-ai voie să-ți faci bani în teancuri? De ce nu te împuști din orișice? De ce la iarnă umblă-n blănuri granguri? De ce la-ngropăciune nu faci bancuri? De ce la orice fleac întrebi „de ce”? Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Pământul e rotund
Pămîntul e rotund. Se poate. Nu are față și nici dos Iar dacă i te uiți în spate îi vezi obrazul, ne-ndoios. E drept, există lună, poezie și, undeva, și-un orășel N-ai ce să-i faci. Așa a fost să fie Iar cînd ești mort, te-ai săturat nițel. Director fii! Fii gras și încuiat! Îmbracă frac, joben, dichisul tot. Iar cînd vreunul nu te-a respectat, Dă-i peste bot. Fii prost. Dar și lucid. Fii așadar, pe cît de prost pe-atît de chibzuit. Te-nscrie mîine-n trustul financiar și fii per tu cu Kruger și Schmidt Și să te culci cu soațele, în plus. Îi zice „tîrgul liber”, cum se știe. Să nu se pară că-i privești de sus. E lumea populată, deci pustie. Sunt chiparoși în sud, livezi cu poame. Pentru-ofticoși, la sud e ca-n spital. De nu cîștigi e sigur că faci foame. Opt livre cîntărește-un prunc normal. Să nu te lași împins, să-i scuipi în față pe ceilalți oameni. Fă-o cît mai rar. Nu e rentabil totdeauna-n viață, căci omul nu e rău ci ordinar. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Monolog în baie
Te-ntinzi în cadă gol, nevinovat Te supără că-ți intră-n ochi săpun; te-observi în amănunt, ești un bărbat cu toate cele cîte îl compun. Au fetele dreptate pe deplin să creadă – cît mai au sfială – că și-n cămașă sexul masculin abia-l poți suporta, dar mite-n pielea goală Din fericire, stă în mîna lor s-acopere ce nu ar vrea să vadă Atît de tinere și totuși știu ce vor Ajunge, domnul meu, întinde-te în cadă. N-are cămașa, așa cum stai, nici portofel nici buzunare, trupul ne-mbrăcatul. Fără de haine-ți pari străin nițel. Visezi și cam întîrzii cu spălatul. Pe omul gol, problema de clasă-l lasă rece. Dac-ar avea cerneală și-ar vrea să se răsfețe ar scrie: „toata viața mi-aș petrece în cadă, de acum și pîn la bătrînețe” La ușă sună cineva strident. Mi s-a adus gazeta. Cum nu poți ști nicicînd ce vine după moarte, să scrii în testament „Vreau apă curgătoare și-n mormînt” Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Romanță lucidă
Se cunoșteau de opt ani (negreșit că foarte bine). Și, deodată, fără să știe dragostea lor n-a mai fost de găsit cum dispare uneori o pălărie. Erau triști, se mințeau reciproc și în joacă încercau sărutări, cîndva fericite. Acum, fără rost, nu știau ce să facă. În sfîrșit ea plînse, el zîmbea pasămite. Prin geam un vapor trecînd se zărea ... El spuse: „E patru. Mai avem timp puțin să bem undeva împreună-o cafea” Cineva exersa la pian, în vecini. În cea mai strîmtă cafenea din cartier sorbiră din cafea, o dată și-ncă-o dată; seara îi prinse tot acolo, -ntr-un ungher. Tăceau mereu, priveau spre nicăieri, și parcă, pur și simplu, nu le venea să creadă. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Contemporani, de-a valma
Să nu-i urăști de-ai vrea, nu e ușor și-i și mai greu să nu-i iei în balon Ca de pe-un abțibild e capul lor și-n locul inimii au telefon. Ei știu exact că cercul e rotund că invalizii au picior de lemn. Vorbesc fluent – de-aceea nu ascund că se mîndresc cu asta-n mod solemn. În mîna lor, orice i-o marfă rară și au în suflet un electric bec. Ei și-ncomensurabilu-l măsoară Ce nu se numără, ei nu-nțeleg. Au bătături la creier, uriașe, de parcă l-ar servi pentru șezut Roșesc cînd giugiulesc copii în fașe și dragostea o fac à la minut. Pe ei nici chiar în vară, niciodată un cîntec de Crăciun nu i-a atras Nu sunt voioși dar pofte au grămadă și cînd gîndesc, atunci gîndesc pe nas. Cînd timpul nostru-l laudă în cor ei parc-ar deconta prin asta speze. Lățime dublă are mintea lor și nu-s în stare să se rușineze. Au spirit, însă nu și-l pot reține. Știu multe-n care sunt cam nătăfleți. Cînd taie firu-n patru, zău că-ți vine ca musca, să te cațeri pe pereți. Ar trebui-mpușcați doi cîte doi Ar scoate-un ultim strigăt, dernier cri Dar au complici atîția, și slugoi încît nu s-ar lăsa-mpușcați de noi. Și nu-i poți nimeri. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Sentiment reluat
Într-o zi cu ea s-a pomenit ... Și-l găsi mai palid și mai grav Apoi dînsul constată lucid că nici ea n-arăta prea grozav. Mîine, ea urma să plece iară. Înspre Allegau sau înspre Tirol Veselă era din cale-afară Mai tîrziu, i-a spus că simte-un gol. El o mîngîie atunci, tăcut. „Plîngi?”, discret de tot a întrebat Se gîndeau la anii ce-au trecut Și, pe urmă, a fost ca altădat’ ... Cînd a doua zi se deșteptară mai străini erau decît oricînd Mai schimbau o vorba într-o doară și mințeau la fiece cuvînt. Către seară a plecat, în fine. Și-au făcut bezele, doar așa ... Inimile lor zăceau pe șine Trenul către Allegau le călca. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Alegorie indiscretă
A: Pietrele toate, la piramide au oarecare asemănare. Doar într-un punct sunt diferite cele de jos duc greul cel mai mare. B: E frumos că le deplîngi așa. Pietrele-acelea reclamat-au cumva? Nu-s ele primele care-o duc greu Mereu cei de jos duc greul, mereu. A: N-ar fi în cazul ăsta mai bine să-ntoarcem totul pe dos? Poate c-ar fi o soluție-n sine să pui piramida cu capul în jos. B: S-ar surpa atuncea din păcate și pietrele-ar fi din nou ridicate. Iar, pînă la urmă, te-ai pomeni că vîrful e tot unde-l ști. A: Dacă la oameni, pardon, la pietroaie totu-i anapoda, neîntrerupt nu crezi că pînă la urmă așa e și majoritatea-i mereu dedesubt? B: Așa e. Geometria-i cuminte. Nici sila, nici mila nu pot decide. Doar dacă ... A: Ce-anume? B: ... de-aci înainte nu s-ar mai face deloc piramide. Traducere de I. Cassian-Mătăsaru Foamea e curabilă
(o alegorie germană) Odată un om veni în spital Se plînse că simte un gol. Apendicele i-l tăiară ventral și-apoi l-au spălat cu fenol. Îl întrebară: „Te simți mai ușor?” El: ”Nu!” Deci, spre a-l susține îi amputară pe loc un picior și-i spuseră: ”Merge mai bine” Dar, bietul de el suferea și mai crud și-ntruna țipa de pomană. Să vadă ce are cu toții au vrut. Și-atunci i-au făcut cezariană. Puteau face fața-unui caz și mai grav acum făceau fețe-fețe. Tăcea. Ca să țipe era prea bolnav și moartea-aștepta să-l înghețe. Avea răsuflări tot mai grele, mai proaste, căci nu-i mai curgea sînge-n vine. Chirurgii atunci îi tăiară trei coaste ... Și muri prăpăditul, în fine. Medicul șef la mort se uita iar un tînăr riscă o-ntrebare: „Sărmanului om, oare ce-i lipsea?” Oftă chirurgul cu inima grea: „Îi era numai foame, se pare” Traducere de I. Cassian-Mătăsaru |
