* erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus. În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ; hunii l-au vârât în temniță, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.
Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară, A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără țară. Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat, Nicicând credința juruită legiuitului stăpân n-a lepădat. Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară, Zborul gâștelor călătoare amintindu-i de draga țară, De unde zadarnic aștepta mereu o slovă, o veste, o carte ; Aripele se răvășeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe. Pe urma oșteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie Într-un tărâm sterp și sărac, prin ținuturi de necuprinsă pustie. Acolo, între lanțul de munți și ruginita câmpie nisipoasă, Îl rodea aleanul singurătății, cu dor de țară și dor de casă, Și nu o dată, mințindu-și foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi, Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ; Iar la arșița verilor cenușite, ca să-și mai stingă buzele uscate, Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate. Abia apoi, când își pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece : Nu mai știa pe unde s-apuce, și calea întoarcerii încotro mai trece. Numai după îndelungata șovăire, târându-și pașii, către miazănoapte a plecat ... Și iar și-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat. Însă de foamea ce-l făcea să leșine și-a amintit cu rușine, pân’ la sfârșit, Când i-a fost dat să-și razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit. Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge, Iar lacrimile, podidite în neștire, se preschimbară-n stropi de sânge.
Traducere de Adrian Maniu
Tinerețe
Bătea un vânt de seară. Se desprimăvăra. Un călăreț pe Drumul Mormintelor trecea.
Îngândurat feciorul La pas mâna întâi, Apoi ca o furtună Trecea galop prin văi.
Se-nvolburau în urma-i Frunzare alburii, Ca un talaz sălbatec Al unei vijelii ...
Și s-a oprit deodată: « Dar incotro? Ce drum Al lumii nesfârșite Să mai apuc de-acum ? »
Și sta la o răscruce, Pe gânduri. Șovăia ... Râs auriu de fată Deodată auzea ...
« De drumurile lumii Nici nu mai vreau să știu ! » Și-a-ntors încet fugarul Spre râsul auriu ...
Traducere de Eusebiu Camilar
Gânduri de toamnă
Cad frunzele, într-o perdea gălbue. De pe terasă vrut-am să privesc, Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ; Doar muntele departe îl zăresc ...
Sunt singură și dorul tău mă cheamă ... Cad frunzele, și eu oftez prelung. Nici nourii la tine nu ajung, Căci toți, deasupra mării, se destramă ...
Și vesti de groază vin dinspre câmpie : Asupra lumii iar barbarii cad ! S-a-ntors trimisul nostru din solie, Cu veste rea, la Porțile de Jad !
Cu oștile ce face Hanul, oare ? În răsărit veni-vor, la hotar ? Sâ cainez sau nu, căzuta floare ? Sunt singură de mult, și-i toamnă iar ...
Traducere de Eusebiu Camilar
La o ceașcă de vin
Te sfătuiesc : ascultă Înțelepciunea mea ! Te-așteaptă ceașca plină ! Ridic-o, deci, și bea !
N-auzi ? Și vântul parcă Oftează de necaz ! Până și vântul râde De tine, că ești treaz !
Te uită ce bogată E Firea, uneori ... Și arborii deschis-au Ca niște ochi de flori,
Și susură din ramuri, Și din frunzișuri moi ; Cu ochi de flori se uită La ierburi și la noi ...
În linul ceas al serii, Aproape, în boschet, S-a furișat un gangur, Și fluieră încet ...
În ceștile de aur, În limpedele vin, Încet răsare luna, Cu discul ei deplin !
Te sfătuiesc : ascultă Înțelepciunea mea : Te-așteaptă ceașca plină Ridic-o, deci, și bea.
Căci toate trec, și toate Se duc spre nicăieri ! Toți oamenii aceștia Erau copii mai ieri !
Să dăm pe gât, și vinul, Și luna prinsă-n cești, Căci azi sunt albi la tâmple Toți oamenii acești !
Demult căzu seraiul Cel mare, în ruini ! Și sălile celebre S-au potopit de spini,
În lungul zilei, cerbii Aleargă în tumult, Pe Marile Terase Vestite, de demult ...
O, numai timpul singur E fără de sfârșit ! Și demnitari muriră, Și hanii au murit !
O, numai timpul singur E fără de hotar ! Pe prăfuite ziduri Se lasă noaptea, iar ...
Te sfătuiesc, ascultă : Înțelepciunea mea ! Te-așteaptă ceașca plină ! Ridic-o, deci, și bea !
Demult, în alte vremi Adâncuri de genuni, S-au risipit seraiuri Celebre, și străbuni !
Traducere de Eusebiu Camilar
Pinul cel tânăr
Creștea lângă veranda De sud, și-l admiram, Un pin cu cetini dese, Nebiruit la ram.
Și vârful, zi și noapte, Foșnea în vântul lin, Melodios și dulce Foșnea vânjosul pin.
Pe rădăcini stă mușchiul În cârlionți zglobii ; Coroana lui, doar valuri Adânci, liliachii ...
Și cum foșnea din ramuri Ușor, în vântul lin, Parcă vedeam cum crește Mereu, frumosul pin.
Și poate ani va crește Și secole la rând, Și nourii o dată Cu vârful străbătând !
Traducere de Eusebiu Camilar
Șopotul apelor
Abia șoptește unda În ceasul vesperal. Își oglindește luna De toamnă chipul pal.
Și-atât e de adâncă Tăcerea, că aud Cum lotusul suspină Pe-adâncul lac din sud ...
Și parcă îmi șoptește Cu glasul stins, mereu, De-adânca lui tristețe Să mă-ntristez și eu ...
Traducere de Eusebiu Camilar
Hoinărind pe malul pârăului
În sfârșit, cu munții Numai, singur sunt! Murmură pârâul vesel, Și eu cânt !
Hai, pârâu ! Aleargă Mai clocotitor ! Am scăpat de oameni Și de răul lor !
E mai greu suișul, Nouri dau tarcol. Stâncile par gata Să se zvârle-n gol ...
Sare unda, sare De pe stânci pe stânci ! Hai, pârâu, prin alte Văi și mai adânci !
Florile, pe maluri, Sunt nespus de vii, Când le bat, ușoare Cețuri aurii ...
Aș rămâne, lanțuri De vieți în șir, Să alerg cu unda, Flori să tot admir ...
Dar coboară noaptea Neagră, pe platou. Trebuie, la oameni Să mă-ntorc din nou !
Traducere de Eusebiu Camilar
De pe « Țărmul tomnatec » poetul scrie către soția lui
Mereu, tot mai departe, Pe alte căi, mergând, N-am parte de odihnă Niciunde și nicicând!
Nestăvilit mă duce Al pribegiei val, Mereu, tot mai departe De locul meu natal ...
Acuma, doar o luntre E adăpostul meu Și-s trist nespus, și apa Mă leagănă mereu.
Și-ți scriu scrisoarea asta Și lăcrămez spre ea, Și-s trist nespus, și tristă E și scrisoarea mea !
Nu ne-a fost dat, soție, Nedespărțiți să fim, Prin lume, împreună, Așa, să pribegim !
Rămasă-n miazănoapte, Departe ești de-aci, Iar eu oftez, într-una Mergând spre miazăzi ...
Trei ani s-au scurs din ziua Când i-am lăsat pe-ai mei. Nimic nu știu de tine, Și-acasă nu știu ce-i.
Și palid sunt la față, Bătut de vântul crunt, Și de mâhniri prea multe La tâmple sunt cărunt,
Și în zadar mai caut Cuvântul minunat, O, scumpa mea soție, Să-ntinerești deodat’!
Un oaspe beat, la mine A fost cândva, demult ... Din mână « Peștișorul În cinci culori » i-am smuls
Și-am plâns cumplit, cu glasul De disperare spart, Când ți-am văzut scrisoarea Cu semne de brocart!
Cu cât citeam, un geamăt Mă sugruma în gât ! Din hieroglife, lacrimi De foc au izvorât ...
Primitu-ți-am scrisoarea Cu semne de brocart. Departe ești, și sute De ape ne despart ;
Cărarile, într-una, Mă duc spre miazăzi. Și, poate, alte sute De munți, ne-or despărți.
Lăsa-voi alte râuri Și munți, în drumul meu, Dar gândurile noastre Alături sunt, mereu ...
Traducere de Eusebiu Camilar
Cântecul fluviului
De câtă vreme lunec Tăcut, pe fluviu-n jos, În luntrea mea ușoară Din lemn de abanos ?
Stă flautul alături, Și vântul ușurel Abia, abia suspină Trecând încet prin el.
Dă-mi vin! Să piară-n noapte Trecutu-ntunecos, Ca umbra unui lotus Pe malul mătăsos ...
Comoara mea e luntrea, Un vis trecând prin vad, Și vinu-așa de dulce Și flautul de jad ...
Sărută-mă ! Pământul Cu cerul ți-l aștern ... Prin tine, doar, Iubire, Voi fi și eu etern.
Traducere de Eusebiu Camilar
Poetul gândind să plece la o țiitoare
Să-ți pierzi în cântec tinerețea toată Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată, Numai ca să proslăvești strălucirea unui obraz ? Dar până nu ți-ai dat de-a bine seama, Te-a și ajuns al bătrâneților necaz. Hei, ce ne pasă, doară Ne desfătăm deplin în primăvară !
Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărțire Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire, Încât silim să mințim veselire. Nehotărâți ne perindăm Ici-colo, fără țintă în plimbare, În loc să ne tot minunăm De prunul și de piersicul în floare Și să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.
Când o cintează să cânte mai cutează, Din neguri muntele se-nseninează.
Acum în amurg se lasă liniște desăvârșită, Pădurea-i urgisită, Stufăria pustiită, Coliba părăsită, Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.