Când intră copilașul...
(de Victor Hugo)
Când intră copilașul e râs și bucurie
Și dulcea lui privire se oglindește vie
În ochii tuturor.
Și cea mai tristă frunte și mai împovărată
Se descrețește, pruncul curat când se arată
Zâmbind gânguritor.
De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Și ne-ncălzim cu toții la flacăra sprințară
În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viața cu el, ne luminează
Și-l alintăm și râdem, iar mama-l priveghează
Cum calcă, tremurând.
Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de țară, poeți, sau de vreun suflet
Ce-și nalță ruga sus.
Când intră el, adio și patrie, și slavă
Și toți poeții lumii! Și vorba noastră gravă
Zâmbind, i s-a supus.
O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Și ascultăm cum unda prin trestii plânge-n șoapte
Și-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deșteaptă vii fanfare
De clopote și păsări țâșnesc din zare-n zare
Pe-al câmpului chenar.
Tu, prunc, ești aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viață să-și dăruie încearcă
Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ți-mpărtășesc doar ție dulci murmure duioase
Și raze aurii.
Frumoșii-ți ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuța ta curată și veselă, cuminte,
Nu știu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
Purtând pe capul tău!
Ești, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ți încă tânăr, prin țărnă nu se-mplântă.
Porți aripi de azur;
Întreaga lume-ți pare că e-o-ntrebare vană,
În trup și-n suflet totul e fără de prihană.
Nimic nu ai impur!
Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credință vrea parcă tot să-ți spună
Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-și
Și sufletul lui fraged, și gura dăruindu-și
În sărutări, oricui.
Prieteni, frați și înșiși dușmani fără tăgadă
Ferește-i pretutindeni în viață să nu vadă.
O, domne sfânt și viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajiști cu roșii flori, divine.
Și nici cămin pustiu.
În românește de Lazăr Iliescu
Din volumul "Frunze de toamnă", 1831
(de Victor Hugo)
Când intră copilașul e râs și bucurie
Și dulcea lui privire se oglindește vie
În ochii tuturor.
Și cea mai tristă frunte și mai împovărată
Se descrețește, pruncul curat când se arată
Zâmbind gânguritor.
De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Și ne-ncălzim cu toții la flacăra sprințară
În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viața cu el, ne luminează
Și-l alintăm și râdem, iar mama-l priveghează
Cum calcă, tremurând.
Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de țară, poeți, sau de vreun suflet
Ce-și nalță ruga sus.
Când intră el, adio și patrie, și slavă
Și toți poeții lumii! Și vorba noastră gravă
Zâmbind, i s-a supus.
O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Și ascultăm cum unda prin trestii plânge-n șoapte
Și-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deșteaptă vii fanfare
De clopote și păsări țâșnesc din zare-n zare
Pe-al câmpului chenar.
Tu, prunc, ești aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viață să-și dăruie încearcă
Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ți-mpărtășesc doar ție dulci murmure duioase
Și raze aurii.
Frumoșii-ți ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuța ta curată și veselă, cuminte,
Nu știu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
Purtând pe capul tău!
Ești, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ți încă tânăr, prin țărnă nu se-mplântă.
Porți aripi de azur;
Întreaga lume-ți pare că e-o-ntrebare vană,
În trup și-n suflet totul e fără de prihană.
Nimic nu ai impur!
Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credință vrea parcă tot să-ți spună
Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-și
Și sufletul lui fraged, și gura dăruindu-și
În sărutări, oricui.
Prieteni, frați și înșiși dușmani fără tăgadă
Ferește-i pretutindeni în viață să nu vadă.
O, domne sfânt și viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajiști cu roșii flori, divine.
Și nici cămin pustiu.
În românește de Lazăr Iliescu
Din volumul "Frunze de toamnă", 1831