Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir
(de Mariana Marin)
În cumpănă cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvață:
Bătrânii-au suferit de te cutremuri;
Noi, tinerii, trăi-vom altă viață.
(Shakespeare - Regele Lear)
În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăți de memorie veselă și tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numește exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
- astfel de rămășițe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă și fără prea multă grabă,
și dată fiind inteligența ta
și posibilitatea rapidă de adaptare
ai înțeles: - Uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr și căzut acum în dizgrație.
(Stop! Înapoi!
Mărturisește întâi rușinea zilnică din copilărie:
„Mama și tata erau complexați dimineața
și mult prea nerușinați înspre seară
(multă lume aștepta atunci războiul!)
și tocmai de aceea au hotărât
(dată fiind inteligența mea
și posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orășel de munte, balnear și departe de casă")
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la față
și cu ochii plesniți.
(Reci și ascuțite fuseseră căile sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-1 înghit cu memoria mea veselă
și să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
și Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
(Atâta geniu și dulce prostie au trecut pe acolo...)
Te vor primi „la o masă lungă și bogată
așa după cum este obiceiul prin părțile noastre răsăritene...”
Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafiri a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmașii mei, roiurile de cenușă și oase...
Dar tu, patrie luminoasă!
E una care uită mai bine decât tine?
Câte ziduri ți-au mai căzut?
Câți dinți?
Și câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile tale celeste?
Câte orășele de munte, balneare și departe de casă?
Și câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
și nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu și-a iubit mai tare coastele!
Și eu cum să-ți mulțumesc!
La ce să-ți folosească ție ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Și memoria mea veselă!
Și deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
și se vor îneca până și nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.
Negru pământul.
(de Mariana Marin)
În cumpănă cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvață:
Bătrânii-au suferit de te cutremuri;
Noi, tinerii, trăi-vom altă viață.
(Shakespeare - Regele Lear)
În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăți de memorie veselă și tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numește exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
- astfel de rămășițe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă și fără prea multă grabă,
și dată fiind inteligența ta
și posibilitatea rapidă de adaptare
ai înțeles: - Uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr și căzut acum în dizgrație.
(Stop! Înapoi!
Mărturisește întâi rușinea zilnică din copilărie:
„Mama și tata erau complexați dimineața
și mult prea nerușinați înspre seară
(multă lume aștepta atunci războiul!)
și tocmai de aceea au hotărât
(dată fiind inteligența mea
și posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orășel de munte, balnear și departe de casă")
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la față
și cu ochii plesniți.
(Reci și ascuțite fuseseră căile sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-1 înghit cu memoria mea veselă
și să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
și Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
(Atâta geniu și dulce prostie au trecut pe acolo...)
Te vor primi „la o masă lungă și bogată
așa după cum este obiceiul prin părțile noastre răsăritene...”
Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafiri a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmașii mei, roiurile de cenușă și oase...
Dar tu, patrie luminoasă!
E una care uită mai bine decât tine?
Câte ziduri ți-au mai căzut?
Câți dinți?
Și câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile tale celeste?
Câte orășele de munte, balneare și departe de casă?
Și câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
și nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu și-a iubit mai tare coastele!
Și eu cum să-ți mulțumesc!
La ce să-ți folosească ție ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Și memoria mea veselă!
Și deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
și se vor îneca până și nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.
Negru pământul.