|
Lăsați-mă să plâng
Lăsați-mă să plâng! Încercuit De noapte, în pustiul fără margini Cămile dorm și cei care le mână. Tăcut veghează-armeanul socotind. Iar eu, alături, milele socot Cari de Suleica mă despart; revăd Supărătoate, lungile-ocolișuri. Lăsați-mă să plâng! nu e rușine! Bărbații care plâng, sunt buni. Doar și Achille-a plâns pentru Brizeis! Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă. Pe cel iubit ce singur moartea-și dete Îl plânse Alexandru. Lăsați-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viață, Iar mustește. În românește de Maria Banuș Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957 Moarte aparentă
Jeliți fecioare-aici, la groapa sa. Amor aici căzu, dintr-o nimică. Dar oare-i mort cu-adevărat? Nu pot jura. Ades, dintr-un nimic el se ridică. În românește de Maria Banuș Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957 Aproape de cel drag
La tine mă gândesc când valu-n soare, Pe mări sclipește, Când licărul de lună, din izvoare Se oglindește. Te văd pe tine când în drum, sub zare Colb se ridică. În bezne, când drumețul pe cărare E prins de frică. Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă De val, în ropot Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă, E orice șopot. Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe, Sunt lângă tine. Apune; stelele-n curând vor arde. De-ai fi la mine! În românește de Maria Banuș Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957 Extaz al tristeții
Nu secați, nu secați, Lacrimi de veșnică dragoste! O, cât de pustie, de moartă lumea apare Ochiului ce-aproape uscat e. Nu secați, nu secați, Lacrimi de amarnică dragoste. În românește de Maria Banuș Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957 Dor fericit
Înțelepții doar s-o știe Căci mulțimea joc își bate! Vrea să laud viața vie, Dorul morții-nvăpăiate. În a nopților răcoare, Ce-n iubire zămislește, Te cuprinde-o-nfiorare, Pe când candela lucește. Se desface-mbrățișarea Din a beznelor stihie, Răscolit asculți chemarea Spre suprema cununie. Depărtarea nu te-abate, Vii în zbor, vii ca vrăjit, În luminile visate, Flutur mic, ești parjolit. Și atât cât n-ai ăst dor: Pieri și iarăși fii! Ești un jalnic călător Peste triste glii. În românește de Maria Banuș Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957 |
Dedicație
Vă-ntoarceți iar, figuri sfios-plăpânde, Ce-n ochiul vag de timpuriu m-ați nins; Să vă rețin, acum, abia născânde? De-acest miraj mai sunt eu azi atins? Cum vă-mbulziți! ei bine, creșteți blânde Din fum și ceață-n juru-mi dinadins; Cutremurat mi-e pieptul tinerește De suflul vrajei ce vă urmărește. Voioase zile-mi ies cu voi în cale Și-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut; Ca basme-aproape stinse vin agale Prietenia, cel dintâi sărut; Și iar mi-e fraged chinul, sună-a jale Al vieții labirintic drum pierdut, Numind pe bunii, ce, mințiți de soarte Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte. Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie, Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat; S-a spart prieteneasca vălmășie, Și ah! ecoul prim s-a spulberat. Cântarea mea-n mulțimi străine-adie, De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoșat, Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul, De mai trăiesc, i-a risipit pământul. Și mă cuprinde-un dor uitat de sfera Acelor duhuri grave-n pașnic stol, Cu lânced sunet umple atmosfera Șoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol, Fiori mă prind, și lacrimi curg; severa Mea inimă zvâcnește rar, domol; Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare, Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare. Din „Faust”, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Editura Univers, București, 1982 Dragoste fără odihnă
Prin nea, prin ceață, Cu vântu-n față, În hău de umbre, Prin neguri sumbre, Ceas de ceas! Ceas de ceas! Nici răgaz, nici popas! Chinuri mai lesne Aș suferi, Decât aceste Mari bucurii. Ah, o-nclinare Ce inimi unește, Ce turburare Nu zămislește! Cum să mă rup? Spre codru s-apuc? Totu-n zadar! Vieții altar, N-ai pace, nu Dragoste, tu! În românește de Maria Banuș Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957 Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă?
Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă? – Viața-i scurtă, ziua-i lungă. Alt loc vrea inima, tot altul Nu știu de vrea mereu înaltul; Departe însă ar pleca, S-ar rupe chiar din sinea sa. La pieptul drag de cade-n zbor, Gasește-un cer odihnitor, Vârtejul-viață-o zmulge-n larg Și-un singur loc i-e pururi drag; Orice-a pierdut, orice-a râvnit, Tot înșelată-i la sfârșit. În românește de Maria Banuș Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957 |
