Pianistul

Vibrări adânci, sonore, și pline de mâhnire
Sub degete nervoase pe clape-alunecau...
Se răspândeau în juru-i în lungă hohotire
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.

De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Accente disperate de-apusă fericire, - 
Pianul, - sub amare gândiri care-l munceau
Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenorocire.

Scotea, ca bun tovarăș l-a lui nenorocire,
Suspinuri prelungite, ce pieptu-i năbușeau;
Mustrări acelei care uită a lui iubire...
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau.

Vibrări adânci, sonore și pline de mâhnire,
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau...
Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenorocire...
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau

Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau,
Fermecător pianul și-n dulce suvenire
Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenorocire.

Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenoricire,
Șoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.

De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Aproape-n neștiință porni în aiurire
Vibrări adânci, sonore, și pline de mâhnire.

Aproape-n neștiință porni în aiurire,
Șoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau,
Fermecător pianul și-n dulce suvenire.
Pastel alb

Făr’ de idei și făr’ de scop, nehotărât,
Un gol arid, nelocuit, păstrez în mine;
Un cer murdar, meschin, urât,
Ce-nchide-n nori apusul vis și-a lui lumine.

Și orișicând dacă-aș voi, și orișicând
Norii să-i sparg, lacrimi șuvoi din ei să cadă,
Zadarnic cerc... gerul vrășmas tot înghețând,
Cad fulgi... pustiul prins e de zăpadă.

Decolorat deasupra mea ți-l port de-acum
Albastrul cer ce mi-a zâmbit, copilărie;
Că astăzi griji, necaz și ani mă duc pe-un drum
Lipsit cu tot de ideal și de tărie.

Ca iarna alb, deși timid e-nsuflețit,
Și sub zăpezi plin de curaj tiptil se ține,
Din ochii tăi ce cu amor m-au ațintit,
Un ghiocel prevestitor de vremi senine.
Amorul meu

Amorul meu, un tânăr cu cearcăne sub pleoape,
Cu ochi, abisuri negre voind în ei să-ngroape
Lumină, fericire și cântece și pace,
În el melancolia asunsă stă și zace.

Amorul meu, un tânăr cu fruntea fulgerată
De gestul unei patimi pe veacuri nempăcată,
Un gest frumos și totuși teribil ca misterul,
Un gest ce pe-a lui frunte a pus înroșit fierul.

Amorul meu, un tânăr zâmbind în râs sardonic,
Și totuși părând frate cu zeul cel Ionic,
În mână ține facla întoarsă spre pământ,
Și Tanatos și Eros în sufletul meu sunt.

Amorul meu, un munte, un Moloh, mă dăramă.
Zadarnic i-arunc jertfe în pântece de-aramă;
Copii, iluzii, visuri... că el: de-i mistuiește,
Mai mult în mine arde, mai mult mă chinuiește.

Amorul meu satan e, orgoliu, gelozie
Cu ochi pierduți pe tine ! Oh, rai ce zâmbiși mie,
El vrea ca să zdrobească în tine și trecutul:
Să fie viitorul, fiind, el, începutul.
Colocviu sentimental
(După Verlaine)

În vechiul parc înghețat și tăcut 
Acuma chiar două forme au trecut.

Cu ochii morți și cu buzele moi. 
Abia s-aud cum vorbesc amândoi.

În vechiul parc înghețat și tăcut 
Doi spectri și-au amintit de trecut?

„De-al nostru-extaz de demult ți-amintești?" 
„Să-mi amintesc acum de ce voiești?"

„Palpiți și-acum la numele meu, tu?
În visul tău mai vezi sufletu-mi?" „Nu!"

„Ah ! zile-n veci mai dulci nespus ca toate, 
Când ne uneam noi gurile..." „Se poate!"

„Ce-albastru cer era, speranță mare!" 
„Învinsă fu, spre negrul ce «dispare»"!

Printre fâneți bogate-astfel mergeau, 
Și noaptea, doar, auzi ce-și spuneau.
Spleen

Ale mele zile sunt pustiuri cari
Rătăcesc în ele roze caravane;
Câte visuri blonde, albe, suverane,
Câți emiri fatidici dar cu mușchii tari,

Călărind pe negri, nobili armăsari,
Și cămile câte au trecut dușmane
Prin nisipu-n flăcări și cu doruri vane,
Eldorado,-n fine ca să le răsari?

Și câți lei de-orgoliu au răcnit sub soare?
Ocean de sânge, aur și vâltoare;
Însă după zile, zile au urmat,

Iar pustiul crește și pustiu-i unul,
Pe când caravane câte-a spulberat
Sau le-a prins în munții de nisip Simunul!
Monotonia

Și se întinde monotonia
Ce peste creieri s-a răspândit:
Balsamul lenei desăvârșit
În trup aduce nevolnicia!

Gânduri bizare nasc nebunia,
Mi-arată moartea ca țel dorit;
Și se întinde monotonia
Ce peste creieri s-a răspândit.

Flori ce-mi sădise copilăria
De care vârsta m-a rătăcit,
Pierzând aroma cu veselia,
Sub țeastă acuma moarte-ați pălit.
Și se întinde monotonia.
Din pragul unui vis

Visează, oh! femeie, cu ochii tăi, largi mări,
O lume mai artistă pierdută-n depărtări;
O lume grăitoare în cântul lin de vers,
Trecutul ce din cartea destinului s-a șters.

Visează-te o doamnă din timpul feudal,
Eu fi-voi sigisbeul din umbra ta, feal.

Sub turnul tău cântat-am teorba înstrunând,
Când tu, cu ochii-n lună zâmbeai adânc, visând,
Iar versurile, flăcări în noaptea de opal,
Ți-au spus de neodihna înfiptă-n chipu-mi pal,
Ți-au spus de nopți pierdute în ocna unui gând,
De inima ce moare în pieptu-mi palpitând.
Tu mijlocul îți mlădii, spre pajiște privești,
Și ochii tăi în noapte n-ascund că mă iubești,
Dar gestul tău e aspru și-atât de hotărât:
« Pe mâine, cavalere, turneu-i hotărât.
Cântarea voastră-mi place și ochii voștri iar;
Amoru-mi însă este, pe cât de viu, bizar.
Ce dar vreți de la mine? »
« Vreau buzele petale,
Vreau gura, trandafirul, pe aste buze pale
Să-și verse tot balsamul!... »

« Viteze cavaler,
Voiesc pentru-a mea gură, sub zeaua ta de fier
Să lupți, să-nvingi cu spada și lancea-n câmp închis;
Viteazului de mâine eu gura i-am promis. »

« O fundă lași să cadă și-o iau ca pe un semn,
Ca mâine, a mea doamnă, voi fi de tine demn.

Pe scara de mătase mă urc în turn... cu dor,
Îți caut în privire... pe gura ta, cu sete
Apăs uscata gură de tine să se-mbete. »

Dar visul altor vremuri pălește și s-a stins!
Urâtul vremii de-astăzi deasupra mi s-a-ntins.
Tu plângi o fericire apusă... eu privesc
La gura ta suavă, dorind-o, și pălesc.
Păianjenul de aur

Din brațele iubitei ieșii cu trupul scurs, 
Cu ochii prinși de cercuri de-un vânăt antimoniu. 
Că blonda ei făptură e negrul Pandemoniu, 
Că-n sângele ei filtruri satanice au curs.

Sub noaptea străvezie, albastru oranisc, 
Mă clatin de beția luxuriei nebune; 
Orhestra de senzații în mine nu apune 
Și drumul cel mai neted îl urc ca pe un pisc.

Din ceți mi-apari, Astarte, cu ochii tăi de iad; 
Tresar, din roșii buze când șoapte-n sânge-ți cad, 
Pe când cu tentacule înfipte-n craniu-mi toarce

Un tort de raze scumpe, din ceru-ntins tezaur, 
Un tort ce mi-l cuprinde și creierul mi-l stoarce 
Cu pofta-i selenară Păianjenul de Aur.
Sonuri și culori

Alb, A; E, gri; I, roșu, un cer de asfințire 
Albastru, O, imensul în lacuri oglindit, 
U, mugetul furtunii și-al crimei colț vădit, 
Alcovul criptei negre, lugubră prohodire.

A, rază săgetată de astru-n rătăcire 
Când zorile în boabe de rouă s-au topit 
Căzând pe flori, pe iarbă, pe lanu-ngălbenit; 
A, verbul peste ape născând eterne fire.

E, gândul meu de sceptic, simbol saturnian, 
I, sânge și incendii, fășii învăpăiate, 
Din trâmbițe vestind-o virila libertate.

O, freamătul de coarde, un mit din Ossian, 
Ciocniri de pietre scumpe, murmur eolian 
Pe harpele albastre de îngeri înstrunate.