Cei fără stea
(de Ovid Densușianu)
Au adormit în visul pietrei,
Au adormit și i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.
Erau pribegi ce nu știu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – și ei toți cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.
Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, și-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toți tăcuți păreau o turmă.
...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-și cruce,
Și zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”
Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, 1968
(de Ovid Densușianu)
Au adormit în visul pietrei,
Au adormit și i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.
Erau pribegi ce nu știu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – și ei toți cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.
Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, și-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toți tăcuți păreau o turmă.
...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-și cruce,
Și zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”
Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, 1968