Pe lângă cei de dincolo
(de George Lesnea)
Printre mii de morți trec singur pe subt ramurile joase,
Liniștit privesc morminte și m-aplec spre fund de gropi.
Vântu-mi prinde fața-n palme de miresme răcoroase,
Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.
Praful de pe-ncălțăminte au fost oameni, ca și mine,
Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.
Craniul de colo cunoaște veșnicia foarte bine,
Cu tăcerea gurii știrbe povestește tot ce nu-i.
Astăzi nu mă mai răzbește, ca odinioară, plânsul,
Nu mai sunt așa de jalnic, nu mi-i pasul așa greu.
Din țărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,
Și pe urmă-l țin de mână, cum aș ține craniul meu.
Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,
Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,
Că de degetele beznei viața-n pulbere e scrisă
Și-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.
De pe cruci și de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,
Câte-o salcie se-nchină asfințitului, pe brânci.
Corbii înhămați la noapte, prohodind cu nouri țara,
Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.
Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,
Nu știu pentru ce mă bucur că și eu sunt pieritor…
Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,
Fetele din micșunele dorm pe amintirea lor.
Greierii încep deodată să le numere pe toate;
Știu, visata mea iubire, că demult ești micșunea!
Ies, ca niște morți, groparii de prin gropile săpate,
Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.
M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.
Cu singurătate blândă se adapă ochii mei
Și duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,
Sufletele din țărână care-au înflorit în tei.
(din volumul "Argint", 1939)
(de George Lesnea)
Printre mii de morți trec singur pe subt ramurile joase,
Liniștit privesc morminte și m-aplec spre fund de gropi.
Vântu-mi prinde fața-n palme de miresme răcoroase,
Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.
Praful de pe-ncălțăminte au fost oameni, ca și mine,
Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.
Craniul de colo cunoaște veșnicia foarte bine,
Cu tăcerea gurii știrbe povestește tot ce nu-i.
Astăzi nu mă mai răzbește, ca odinioară, plânsul,
Nu mai sunt așa de jalnic, nu mi-i pasul așa greu.
Din țărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,
Și pe urmă-l țin de mână, cum aș ține craniul meu.
Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,
Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,
Că de degetele beznei viața-n pulbere e scrisă
Și-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.
De pe cruci și de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,
Câte-o salcie se-nchină asfințitului, pe brânci.
Corbii înhămați la noapte, prohodind cu nouri țara,
Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.
Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,
Nu știu pentru ce mă bucur că și eu sunt pieritor…
Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,
Fetele din micșunele dorm pe amintirea lor.
Greierii încep deodată să le numere pe toate;
Știu, visata mea iubire, că demult ești micșunea!
Ies, ca niște morți, groparii de prin gropile săpate,
Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.
M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.
Cu singurătate blândă se adapă ochii mei
Și duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,
Sufletele din țărână care-au înflorit în tei.
(din volumul "Argint", 1939)