Iepuraș de Paște

Fetița – cu ochi mai albaștri în obrazul pal –
Șopteste: e frumos afară ca-n poveste...
Privește din fereastra de spital
La primavara – care a venit ca boala fără veste.
Zarzărul, alb ca un nor, zumzește de albine.
Un laicer de soare s-a suit în pat.
Dulce sufletul - vrea să pornească spre mai bine
Prin serile în care – cel mort pentru toți – e serbat.

Convalescenta cu părul pe plapumă risipit
s-a împăcat cu gândul: “de piept am să mor”.
Și inima se grăbește în pieptul abia mijit.
După ce duhovnicul care a fost chemat,
bătrân blajin, i-a povestit încetișor
despre cel chinuit, sacrificat,
ucis pentru mântuitoare viața tuturor,
intră sora, aducând în poale
ca o jucărie vie – un iepuraș, cu codița cât un degetar
și ochi de jidan – “E de la Bacteriologie, dar
poți să te joci cu el până mâine, când îl vom injecta cu boale”
Li se dau toate suferințele omenești – mereu,
pentru ca să găsească la toți suferinzii scăpare.
Fetița întrebă: “E pentru mântuirea noastră, jertfit ca fiul lui Dumnezeu?”
Sora-i zice: “Nu vorbi păcat atât de mare”

În hohot de clopote, zarzărul se scutură în sfințit.
Un nor ca o năframă, pe fața cerului, șterge o stea tristă.
Fetița a trecut la alt gând, zâmbind ostenit,
încercând să facă iepurași, înnodând o batistă.
Ce a zis satul

Unii spun că fata ar fi plecat
Spre orașul de fabrici înconjurat,
oraș fără ploi, oraș fără cer.
Acolo, copila cu păr de aur are un palat,
și toate fericirile o cer ...

Sau, la perdea, așteaptă, văpsita, 
necunoscutul, de care să fie plătită ...

Satul, îngrozit, a blestemat !
Cântecul nemărginit

În talpa mormântului,
Din noaptea pământului,
argint șters, sună smerit,
greierele ostenit ...

Sună lin, ca o tăcere
Dintr-o veșnică durere ...

Când tot ceru-i colb de stele,
scăpărând cu focuri grele,
necuprins, peste pustie,
într-o vreme prea târzie ... 
Dragoste, și aici ...
​
Dragoste, și aici toamna a bătut la sânge
Pomii, din care a lăsat numai bice.
Vântul a ajutat frunzelor să pice ...
Pe urma îi pare rău, și plânge.

Am pornit singur de-a lungul caselor sub cetate
Până la catedrala înfrigurată.
Duminica jelea din clopotele toate,
singură, ca un suflet într-o gloată.

Dorul mă îndemna să văd iarba vestejita,
apa curgând grăbită şi pustie,
norii pietroși, ca o turmă vapsita
cu amurg pe frunte, pentru măcelărie.

Fără margini, câmpul îmi strângea mai tare pieptul,
câmpul nu mai avea nici o floare!
Mă întrebam: “Unde e dreptul
Meu la viață, într-o lume care moare?”

Stăruitoare, ispita unui grabnic sfârșit
Bate sub tâmple asemeni păsării ce în noapte
Fâlfâie, deasupra cuibului prăbușit.

Dragoste, nu auzi și tu acelasi soapte,
când toamna biciuie la sânge pomii goi,
înclinați să fugă, de-a lungul drumului blestemat ?...

Noi, care rămânem, suntem drumeții, noi,
dacă rămânem, când pe totdeauna timpul a plecat ...
Cântec de dragoste moartă

Credeam că suntem înțeleși în veșnicie,
înlăturând cuvintele de alti mintite,
schimbând în sărutare sufletele alipite,
chiar suferința întregind o sfântă bucurie.

Sortiți a fi legați din alte vieți,
ne-apropiase peste lume o simțire mai firească,
în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
amurg îngenuncheasem albei dimineți.

Mâinile pana-n inimă au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniștea și îți trăiam fiorul,
miruind fruntea - într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine crește ...
Mormânt îi sapă depărtarea și tăcerea.
Dar tot mai binecuvântez neagră durerea.
Când nu-ți mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veșnicește.
Glas de toamnă

​Toamna a făcut inimi de aur din foi ...

Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie.

O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi.

Inimă, potolește-ți zbuciumarea.
Pământu are odihnă pentru toate.
Ceru din slăvi înnorate,
împarte uitarea.

Liniște în ogoru unde sămânța veghează,
liniște în sufletu învins,
liniște pe foile ce s-au desprins
​și in steaua care stă să cază.
Alt cântec

Sufletu meu, nufăr pe ape,
Gându de-acum, val moleșit,
Viata-n zadar vrea să ma-ngroape.
Totu-i sfârșit.

Dragostea mea, apa înceată și verde
Între namoalele moi,
sufletu meu, albele foi își pierde,
albele foi ...

Cad inserări, triste,-n târziu lancezite;
palide zări. Soare rănit
trimite nopții pe nesimțite
somn veștejit.

Stelele, vechi luminițe de ceară,
doru trecut din pierdut înnoiesc,
moarte destine din tine-au să ceară
jocu firesc.

Sufletu-nfrant – intră ca nufaru-n ape,
Tot mai adânc, în el adâncit ;
Totu-i departe, totu-i aproape ... tot
În sfârșit.
Cântec de jale

Biet suflet, unde mai rătăcești?
E altă lume în flori și stele ?
Sau în vecii – fără gând – te sfârșești?
E altă viață, fără de moarte?
Sau și-a noastră-i vis smintit,
și nu mai e nimica mai departe!...

Când frumusețea se face pământ,
tu mai rămâi doar amintire,
dar amintirea se pierde-n cuvânt ...

Cântecul tău – am vrut să-l cânt,
Din tot ce este sfânt în mine,
Însă în mine de mult nu mai sunt ...
Dorul meu

Dorul meu zboară spre tine, iubită,
porumbel călător spre țările primăverii.
În cetatea asta neagră, prăfuită,
abia înfloriți, s-au scuturat merii.

Trec zilele ... ca oamenii rătăciți pe stradă,
în umbra caselor de mult întunecate.
Aici numai la înmormântări e paradă,
iar fetele sunt urâte toate, toate!...

Nici nu mai cred – gândul de-acum
Să-ți mai ajungă sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e înecat de fum
și bântuie moartea printre trandafiri.
Iarna cu zăpezi de argint ...

Iarna cu zăpezi de argint are să vie ...
Mă simt atât de obosit, atât de obosit !...
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe – dacă le mai ții ...
Vai, ce amară doctorie!...

Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Știu ... obrazul tău, atât de luminos,
Ca iarna de argint, iubită ție ...
N-am să mai calc niciodată pe jos
Ar trebui, cineva să mă ție.

Ziceau să mă hrănesc mai bine ...
Și gura ta e sânge foarte sănătos ...
Tu însă n-ai de ce să vii la mine;
Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos !

Vai, câteva minute să stai!
De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață,
Și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce pana-n dimineață ...

Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi ...
Le-ai crede aceleași jucării ...
Ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun !...

Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine – și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă ...

Odată, însă, are să mă înțeleagă ...
Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare
Eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“Sunt a ta pe viata-ntreaga”
Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată ...

Cum sunt fulgii, albi în vijelie ...