|
Iepuraș de Paște
Fetița – cu ochi mai albaștri în obrazul pal – Șopteste: e frumos afară ca-n poveste... Privește din fereastra de spital La primavara – care a venit ca boala fără veste. Zarzărul, alb ca un nor, zumzește de albine. Un laicer de soare s-a suit în pat. Dulce sufletul - vrea să pornească spre mai bine Prin serile în care – cel mort pentru toți – e serbat. Convalescenta cu părul pe plapumă risipit s-a împăcat cu gândul: “de piept am să mor”. Și inima se grăbește în pieptul abia mijit. După ce duhovnicul care a fost chemat, bătrân blajin, i-a povestit încetișor despre cel chinuit, sacrificat, ucis pentru mântuitoare viața tuturor, intră sora, aducând în poale ca o jucărie vie – un iepuraș, cu codița cât un degetar și ochi de jidan – “E de la Bacteriologie, dar poți să te joci cu el până mâine, când îl vom injecta cu boale” Li se dau toate suferințele omenești – mereu, pentru ca să găsească la toți suferinzii scăpare. Fetița întrebă: “E pentru mântuirea noastră, jertfit ca fiul lui Dumnezeu?” Sora-i zice: “Nu vorbi păcat atât de mare” În hohot de clopote, zarzărul se scutură în sfințit. Un nor ca o năframă, pe fața cerului, șterge o stea tristă. Fetița a trecut la alt gând, zâmbind ostenit, încercând să facă iepurași, înnodând o batistă. Ce a zis satul
Unii spun că fata ar fi plecat Spre orașul de fabrici înconjurat, oraș fără ploi, oraș fără cer. Acolo, copila cu păr de aur are un palat, și toate fericirile o cer ... Sau, la perdea, așteaptă, văpsita, necunoscutul, de care să fie plătită ... Satul, îngrozit, a blestemat ! |
Glas de toamnă
Toamna a făcut inimi de aur din foi ... Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie. O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi. Inimă, potolește-ți zbuciumarea. Pământu are odihnă pentru toate. Ceru din slăvi înnorate, împarte uitarea. Liniște în ogoru unde sămânța veghează, liniște în sufletu învins, liniște pe foile ce s-au desprins și in steaua care stă să cază. Glas de toamnă
Toamna a făcut inimi de aur din foi ... Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie. O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi. Inimă, potolește-ți zbuciumarea. Pământu are odihnă pentru toate. Ceru din slăvi înnorate, împarte uitarea. Liniște în ogoru unde sămânța veghează, liniște în sufletu învins, liniște pe foile ce s-au desprins și în steaua care stă să cază. Cântec de jale
Biet suflet, unde mai rătăcești? E altă lume în flori și stele ? Sau în vecii – fără gând – te sfârșești? E altă viață, fără de moarte? Sau și-a noastră-i vis smintit, și nu mai e nimica mai departe!... Când frumusețea se face pământ, tu mai rămâi doar amintire, dar amintirea se pierde-n cuvânt ... Cântecul tău – am vrut să-l cânt, Din tot ce este sfânt în mine, Însă în mine de mult nu mai sunt ... |
