Scorburile
(de Ovid Densușianu)
Luminile ce fug de ele
Și famecul măreței înfrunziri
Le chinuiesc, când știu că-s numai umbra
În care adăpost își caută
Hidoase viețuiri.
Întunecimea lor le face totuși
Șă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor își râde codrul
Când știe că pe el nu-l risipește
Nici furtuna.
Și iarna, când frunzișul
Nu le mai turbură și nu le umilește,
Mai îndrăzneț privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă și holbarea neagră
A lor o biruiește.
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, 1968
Din volumul „Raze peste lespezi”, 1924
(de Ovid Densușianu)
Luminile ce fug de ele
Și famecul măreței înfrunziri
Le chinuiesc, când știu că-s numai umbra
În care adăpost își caută
Hidoase viețuiri.
Întunecimea lor le face totuși
Șă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor își râde codrul
Când știe că pe el nu-l risipește
Nici furtuna.
Și iarna, când frunzișul
Nu le mai turbură și nu le umilește,
Mai îndrăzneț privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă și holbarea neagră
A lor o biruiește.
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, 1968
Din volumul „Raze peste lespezi”, 1924