Către Uran
(de Mircea Ciobanu)
Glas am, Uran, ca să te lepăd: vino,
lovește-mi coasta și-ndelung voi spune
– adus pe dunga râpilor – cuvinte
pentru auzul cui înșală moartea.
M-aud și eu, răscumpărând vocale
din unghiul dur al clinurilor; una
îmbătrânește-n drum până la mine –
cu stratul ei stârnită, mi se vinde
pe tot atât, dar învelită-n geamăt.
Și de s-ar deșira nu m-aș întoarce
la rodnicul ecou al altor locuri!
Mai bine mut și-n așteptarea vocii
rob lespezii să fiu și bun de veghe.
Mă vindec fără leac; m-aleg de ură –
și ce-a rămas de restul unei vorbe
adevărate sună când răspunsul
scăpatei pietre s-a rostit demult.
Or piatra, jur, mai bine dă măsura
adâncului străpuns (și n-a fost verbul
suit la bolți naintea ei din abur?).
Din volumul „Etica”, 1971
(de Mircea Ciobanu)
Glas am, Uran, ca să te lepăd: vino,
lovește-mi coasta și-ndelung voi spune
– adus pe dunga râpilor – cuvinte
pentru auzul cui înșală moartea.
M-aud și eu, răscumpărând vocale
din unghiul dur al clinurilor; una
îmbătrânește-n drum până la mine –
cu stratul ei stârnită, mi se vinde
pe tot atât, dar învelită-n geamăt.
Și de s-ar deșira nu m-aș întoarce
la rodnicul ecou al altor locuri!
Mai bine mut și-n așteptarea vocii
rob lespezii să fiu și bun de veghe.
Mă vindec fără leac; m-aleg de ură –
și ce-a rămas de restul unei vorbe
adevărate sună când răspunsul
scăpatei pietre s-a rostit demult.
Or piatra, jur, mai bine dă măsura
adâncului străpuns (și n-a fost verbul
suit la bolți naintea ei din abur?).
Din volumul „Etica”, 1971