Eram bărbatul care...
(de George Călinescu)
Eram bărbatul care-n singurătăți petrece,
Ca vulturul pleșuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Băteam din aripi iute spre muntele sticlos,
Și peste creste ninse făcând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,
Pe sus scoteam un țipăt de nimeni înțeles.
Când coama-mi străluci la tâmple sideral,
Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mână, cu hățurile-ntr-alta,
Unde foșnește grâul sau așchii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn
Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei ședeam în șa,
Din gura mea un murmur nedeslușit ieșea.
Descălecai. Le-am zis: - În obște mă prenumăr,
Lăsați-mi bușteanul să-l țin și eu pe umăr,
Din moară să scot sacii, albit tot de făină,
Să trag cu voi din baltă de pește plasa plină.
Veghea-voi turma noastră-n ocolul de nuiele,
Cu plumb și cu mistrie urca-mă-voi pe schele.
Frățește mi-au strâns mâna: - Tovarăș fii cu noi,
Un fluier simplu taie-ți și fă-ne cânturi noi.
Din volumul „Lauda lucrurilor – Lauda materiei”, 1963