Țiganii
(de George Coșbuc)
Dorm cîmpiile-n lumină.
Peste pacea lor senină
Cade soarele-n apus.
Un convoi s-arată-n zare...
Crește-ncet pe drumul mare
Și cum vine tot mai tare
Pulberea se-nalță-n sus.
Vin țiganii !... fără veste
Pe la porți răsar neveste,
Satul se deșteaptă-acum -
Cînd prin văl de praf subțire
Începură se se-nșire
Cară mici cu coviltire
Scîrțîind încet pe drum.
Trec flăcăi cu urși în lanțuri.
Cîinii deșteptați din șanțuri,
Latră fără să-i asmuți
Și orbis s-aruncă-n cete, -
Dar flăcăii largi în spete,
Calcă mîndrii și tăcuți...
Vine-apoi pestrița gloată
Cu gospodăria toată
Caii slobozi, fără frîu,
Duc merindele-n spinare
Și se țin pe lîngă care,
Iar vătaful sta călare
Cu harapnicul la brîu.
Sar copii goi si strigă,
Cer la poartă mămăligă,
Babe frînte din mijloc,
Iar țigăncile cu gura
Întețesc harababura
Cînd îți umplu bătătura
Să-ți ghicească din ghioc.
Vin mișcînd din șold alene
Cu privirile viclene
Și cu sînii arși de vînt,
De la sudul tainic unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veșmînt...
S-a oprit lîng-o poiată
Un țigan răzleț de ceată,-
Ochii-i fug după găini...
Strîns își ține-acum vioara
Și cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toți copiii din vecini.
Mai încolo, pe-o mîrzoagă,
Dintr-o gură de dasagă
Atîrnată de oblanc,
Fără scîncet, cu sfială
Iese negru la iveală
Numai cît o portocală
Un căpșor mirat de țînc.
Lume pe la porți se-ndeasă.
Chiar și doamna preuteasă
Și-a lăsat gherghefu-n pat
Și-și păzește-n prag odaia.
Crește-n uliți hărmălaia
Cînd domoală trece laia
Cătră margine de sat.
Și s-au dus... Pe cîmp, pe drumuri,
Pale străvezii de fumuri
Se ridică-n depărtări.
Limpede-asfințit coboară;
Crezi că-n uriașa-i para
Un oraș întreg, o țară
Arde dincolo de zări...
(de George Coșbuc)
Dorm cîmpiile-n lumină.
Peste pacea lor senină
Cade soarele-n apus.
Un convoi s-arată-n zare...
Crește-ncet pe drumul mare
Și cum vine tot mai tare
Pulberea se-nalță-n sus.
Vin țiganii !... fără veste
Pe la porți răsar neveste,
Satul se deșteaptă-acum -
Cînd prin văl de praf subțire
Începură se se-nșire
Cară mici cu coviltire
Scîrțîind încet pe drum.
Trec flăcăi cu urși în lanțuri.
Cîinii deșteptați din șanțuri,
Latră fără să-i asmuți
Și orbis s-aruncă-n cete, -
Dar flăcăii largi în spete,
Calcă mîndrii și tăcuți...
Vine-apoi pestrița gloată
Cu gospodăria toată
Caii slobozi, fără frîu,
Duc merindele-n spinare
Și se țin pe lîngă care,
Iar vătaful sta călare
Cu harapnicul la brîu.
Sar copii goi si strigă,
Cer la poartă mămăligă,
Babe frînte din mijloc,
Iar țigăncile cu gura
Întețesc harababura
Cînd îți umplu bătătura
Să-ți ghicească din ghioc.
Vin mișcînd din șold alene
Cu privirile viclene
Și cu sînii arși de vînt,
De la sudul tainic unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veșmînt...
S-a oprit lîng-o poiată
Un țigan răzleț de ceată,-
Ochii-i fug după găini...
Strîns își ține-acum vioara
Și cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toți copiii din vecini.
Mai încolo, pe-o mîrzoagă,
Dintr-o gură de dasagă
Atîrnată de oblanc,
Fără scîncet, cu sfială
Iese negru la iveală
Numai cît o portocală
Un căpșor mirat de țînc.
Lume pe la porți se-ndeasă.
Chiar și doamna preuteasă
Și-a lăsat gherghefu-n pat
Și-și păzește-n prag odaia.
Crește-n uliți hărmălaia
Cînd domoală trece laia
Cătră margine de sat.
Și s-au dus... Pe cîmp, pe drumuri,
Pale străvezii de fumuri
Se ridică-n depărtări.
Limpede-asfințit coboară;
Crezi că-n uriașa-i para
Un oraș întreg, o țară
Arde dincolo de zări...