despre moarte ca revedere
(de Mircea Ivănescu)
1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închiși – și te leagănă –
și la început e un somn, și pe urmă o uitare –
și pe urmă timpul își pierde orice înțeles,
este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși
cu un singur ecou – și acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – și pe urmă lumina
își pierde orice înțeles – și pe urmă tăcerea
își lasă deoparte înțelesul – și suspendat
în ceva care nu mai are vreun înțeles – și nimic pe urmă, nici
descărnarea de înțelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul neființei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.
2.
dar moartea este o revedere totuși – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne își deschide
ochii deodată – (și ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va mușca ochii, și nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei ființe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – și oricât de repede
și-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-și acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfățișarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se privește pentru întâia dată
și fără urmare.
***
se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, și le coboară în cearcăne, și ochii măriți
nu mai aud răspunsul, și caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, așa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, și apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obișnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar și nemișcare. și chiar
și întunericul care se lasă – și înconjoară totul.
și, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, și bucuria, și pierderea oarbă a contururilor
și care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – și ochii să vadă
și trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se așează pe față
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
și pe urmă când, în sfârșit, chipul se oprește, și nemișcat
așteaptă acum veșnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înșine când privim nemișcarea aceasta, ne fugărește
până când ne auzim chinuiți respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe ființa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
și cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puțin încă un timp,
câtă vreme ți-e frică privindu-i pe cei care au murit.
și poate că așa e mai bine. se moare greu. nemișcarea,
tăcerea, lumina gălbuie și spaima –
ochii închiși, adânciți, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
și în cei care sunt încă vii și privesc. și moartea, în cei vii,
nu mai e nemișcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e și frică și flacără scurtă – mată, gălbuie – și oarbă
așezare de vorbe.
Din volumul „Versuri”, 1968
(de Mircea Ivănescu)
1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închiși – și te leagănă –
și la început e un somn, și pe urmă o uitare –
și pe urmă timpul își pierde orice înțeles,
este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși
cu un singur ecou – și acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – și pe urmă lumina
își pierde orice înțeles – și pe urmă tăcerea
își lasă deoparte înțelesul – și suspendat
în ceva care nu mai are vreun înțeles – și nimic pe urmă, nici
descărnarea de înțelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul neființei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.
2.
dar moartea este o revedere totuși – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne își deschide
ochii deodată – (și ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va mușca ochii, și nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei ființe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – și oricât de repede
și-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-și acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfățișarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se privește pentru întâia dată
și fără urmare.
***
se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, și le coboară în cearcăne, și ochii măriți
nu mai aud răspunsul, și caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, așa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, și apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obișnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar și nemișcare. și chiar
și întunericul care se lasă – și înconjoară totul.
și, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, și bucuria, și pierderea oarbă a contururilor
și care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – și ochii să vadă
și trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se așează pe față
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
și pe urmă când, în sfârșit, chipul se oprește, și nemișcat
așteaptă acum veșnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înșine când privim nemișcarea aceasta, ne fugărește
până când ne auzim chinuiți respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe ființa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
și cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puțin încă un timp,
câtă vreme ți-e frică privindu-i pe cei care au murit.
și poate că așa e mai bine. se moare greu. nemișcarea,
tăcerea, lumina gălbuie și spaima –
ochii închiși, adânciți, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
și în cei care sunt încă vii și privesc. și moartea, în cei vii,
nu mai e nemișcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e și frică și flacără scurtă – mată, gălbuie – și oarbă
așezare de vorbe.
Din volumul „Versuri”, 1968