Mama de departe
Lângă lacul larg-înfiorat și pal, Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal, Profilată trist pe cerul sângeriu, Printre foi căzute prea de timpuriu, Cu năframa-n care căutai să-ngropi Sfâșiatul suflet risipit în stropi, Mamă de departe. Și de-atunci mereu Lacrimile tale cad în gândul meu : Frunze veștejite peste lacul pal Turburându-i veșnic sfărâmatul val. Copacul
Înnalt și-ngândurat ca visătorul, Stând între cer și-ntre pământ stingher, Crescui și eu din veșnicul mister Din care toate își pornesc izvorul. Când seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adâncul îmi trimite-n foi fiorul Și simt că-n mine năvălește dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie Și svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie. Și-n freamătul de foi nelămurit, Cu șoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pământului trudit. Cântec de toamnă
Voi, plopilor galbeni, aprinse făclii Ce ardeți în zarea deșartei câmpii, Înalte și fumegătoare feștile De veghe la moartea frumoaselor zile ! Dar moartea cu aripi de ceață v-atinge Când vântul vă bate și ploaia vă stinge, Iar frunza târzie, din rară mai rară, Stropește pământul cu picuri de ceară ; Stropește pământul încet, până când Tulpinele goale-or rămâne-ncurând, Pe zarea deșartă a moartelor zile Stând negre ca niște scrumite feștile. Terține pentru mâna ta
Am poposit pe panta-nfiorată De soarele ce-n ochi îți tremura Și mâna ta mlădie, luminată Ca un grumaz de lebădă, târa Pe fruntea mea o dâră de jăratic Era o zi de vară și era Un vânt îndemânatic și molatic Ș-in păr îți răsfira îmbătător Mirosul viu al cimbrului sălbatic. Sub brațul tău visam și mi-era dor Și tot mai dor de degetele tale Să mă topesc în desmierdarea lor. Părea că-n floarea mâinii tale pale Setoasa inimă mi s-a-ngropat Ca o albină-n pâlnii de petale. Iar împrejur, părea redeșteptat Și smuls de-a ta fermecătoare mână Un dor cu dorul meu îngemănat : Ca namile târându-se-n țărână Din largul zilei ce le-nfierbânta Colinele culcate într-o rână Cerșiau, setoase, desmierdarea ta. Cântec de-adormire
Motiv verlainian Luminile de ierburi deslipite, Se reculeg în soare ca s-apună – Desfă-te, suflete, dintre ispite Și-n trup te-adună. Un leagăn e, și culcă-mi-te-n el. Sunt plin de somn ca un mormânt de duhul morții. Ne-o legăna încet, încetinel, Cu grijă mâna sorții. Și fără graiu, un cântec de-adormire Pe oboseala noastră va să cadă – Tomnatică-mpăienjenire. Pe-o veșteda livadă. De câte-au fost, de câte-or fi Nu va cânta, nu va șopti Ca nici să știm nici să simțim Când adormim. Doar luna jumătate s-o legăna în gol Ca noi domol, Asemeni unui leagăn ce poartă-n infinit Un prunc de mii de veacuri adormit În cântece de stele căzătoare. |
Amiaza
Din zorii dimineții și până adineauri Se-nveseli văzduhul de ștrengării de grauri, Și ciocârlii în aer văzui cum îndoiesc Din cântece și sboruri frânturi de arabesc. Și grânele, mișcate de mâni aeriene, Își clătinau comoara și mii de buruiene Cu spicele de aur cântară-n simfonie ... Acum din cer apasă o grea monotonie. Le-a înnecat pe toate o liniște profundă, Deșerturile zării lumina le inundă. Colinele-albăstrite și-nvinse de dogoare Molatica lor lene și-o trândăvesc la soare. Sorbind nemărginirii visări de raze pline, Dorm toate-acum, - e clipa uitărilor de sine. În aerul ce fierbe în unde săltărețe, Din repezi tot mai repezi, din crețe tot mai crețe, Se risipește parcă tot sufletul naturii Topit de ne-ndurarea luminii și-a căldurii. Ca din fântâni ascunse în tainițele firii Curg slobode pe lume tăcerile-adormirii Și-n greaua lor năvală treptat au aiurit Vieața-mprăștiată în largul nesfârșit. Romanța verii
Ți-aduci aminte vara când tânărul noroc Ne pârguia iubirea cu dogorâri de foc ? Rotunda nesfârșire de-azur ne-nfășura, Și albul feții tale de dor se-mpurpura. Făptura ta cu linii curgând în mlădieri Și cu mișcări agale topite-n adieri Se profila armonic pe dulcile-arătări De dealuri ondulate în adâncimi de zări. Te dăruise firea cu farmec ne-ntrecut Și, bună ca pământul din care ne-am născut, Împrăștiai în preajmă un har nelămurit De roade pârguite pe dealul însorit. Colină înflorită sub cerul străveziu, Visând în văl de ceață subțire și-albăstriu, Te-nvăluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald În larga revărsare a sufletului cald. O boare răcoroasă din umbra de molizi Mi te-a făcut deodată frumoșii ochi să-nchizi Și-n fâlfâirea clipei, adânc ai suspinat, - Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sărutat. Și-n vara când un soare fecund ne-nfășura Și inimile-n pârgă de dor le-nflăcăra, Ni-am presimțit ca-n ceață de toamnă și-n pustiu Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu. Țara de peste veac
Spre tara lui Lerui-Ler Nu e zbor nici drum de fier, - Numai lamură de gând, Numai suflet tremurând Și vâslaș un înger. Spre țara de peste veac Nesfârșire fără leac, Vămile văzduhului, Săbiile Duhului Pururea de strajă. Sus ! pe sparte frunți de zei, Șovăielnici pași ai mei ! Piscuri de-ntrebări – momâi Să-mi rămână sub călcâiu Și genuni de zare ! În țara lui Lerui-Ler Năzuiesc un colț de cer. De-oi găsi, de n-oi găsi Nimenea nu poate ști – Singur Lerui-Ler. Trup de fum
Dintr-o pânză străvezie De păianjen vreau să-ți fac Un aerian hamac, Plutitoare să te ție Între vârfuri de copac. Somn în leagăn să-ți prelingă Greierușii câmpenești, Praf de lună să te ningă, Mâna mea să nu te-atingă Să nu mi-te veștejești. Către tine doar să suie Gândul vis și gândul viu, Trup de fum trandafiriu, Între ce e și ce nu e Că te am – atât să știu. |