Alexandru Andrițoiu - Amintire din provincie
"Cu atenție mărită Orice fată se mărită" Tu care-ai fost un porțelan de Saxa, blând trandafir amirosind discret, mi-ai zdruncinat cuvintelor sintaxa și-o parte din chenzina de poet. Seara veneai în urbea solitară unde creșteau arțari și sicofanți, eram elev la școala militară și-aveam sfieli și pantaloni bufanți. Erai frumoasă, văduvă, distinsă și-ntr-un amurg ce-agoniza în spume deodată fără jenă mi-ai pretins să fugim la naiba, amândoi, în lume. Răpus de pielea cu miros de cetini, de tremurul sprâncenelor de tuș, am adunat un pol de pe la prieteni și-am luat bilete până la Beiuș. Acolo însă, fire muierească, tu ai sedus un doctor bătrâior. La școală n-au mai vrut să mă primească și am rămas în sat agricultor. De-atunci urăsc: nurliile vădane și ochii lor prăpăstioși și reci orașele cu B, calea ferată și doctorii trecuți de 40. Ana Blandiana – Totală confuzie
Suntem doi și totuși unul nici nu mai știu care e trupul tău, care e trupul meu. Care e clavicula mea care e invers. Pun mâna pe ochiul meu și pe tine nu te mai aude nimeni și niciodată. Pun mâna pe glezna ta și-mi simt reumatismul. Ne confundăm până la salariu. Tu ești eu, eu sunt tu, până și coastele sunt la fel, nici una independentă. dacă te duci, Siamezule, lasă-mi cheia apartamentului. Mircea Dinescu – Cer scuze tuturor
N-am vină că am plete și că mă cheamă Mircea, eu n-am rănit pe nimeni nici cuie n-am bătut în scaune de prieteni, așa că mult mă mir ce-a fost în capul celor ce m-au vroit recrut. Pruncia mea cu zmee din palide provincii apoi adolescența, stafie prin liceu, citind suave stihuri din Heine și Da Vinci, pentru acestea toate nu sunt de vină eu. Nu sunt de vină, iată că se mai poartă blugii că fetele au ochii ca două păsări mov și nici că-n toamna beată când se despoaie rugii omizile dau buzna grăbite în alcov. nu sunt de vină, sigur, că n-am fost în războaie, și dac-am rupt o roză vă rog să mă iertați căci eu urăsc războiul și plâng după o oaie și mă-nfrățesc cu-o știucă cu icre de erzat. Pentru acestea toate, scuzați-mă ! Cer scuze. Eu sunt copilul fraged ce crede-n cucuruz. Rămân aici cu gura înfiptă în harbuze Căci ce mi-e Slobozia și ce mi-e Santa Cruz ... Petre Ghelmez – Scrisoare improvizată
Aroma verii scade, se sinucid lalele, La ora 5 e seară, la ora 8 târziu, Răpus de-o grea tristețe, iubita mea, îți scriu Pe nepăsarea unui caiet cu pătrățele. E liniște, se-aude în aerul pustiu Cum trec corect cocorii sub razele de stele, Un tren venind nostalgic în gară la Lehliu Își arcuiește trupul sub negre păsărele. Ce să-ți mai spun ? Miroase năprasnic Căpșunica, Chiria am plătit-o și nu mai sunt restant, Cei de la Ascensorul tot n-au făcut nimica. Când vine seara, luna-i un galben briliant. Și speriat de toamnă, să nu m-apucă frica, Citesc cu voce tare din Ivasiuc și Kant. Adrian Păunescu – Cui ne lași, Ană ?
(dupa poezia Karenina) Vine un tren și Ana Karenina Dă să se-arunce musai către el. Mecanicule, stop, fă stop mașina, E măritată, are și inel. M-apropii, zic : ce-nseamnă asta, doamnă ? Vrei să ne lași buimaci și-ai nimănui, Păi, gestul ăsta tragic, zău, înseamnă În inima bărbăților un cui. Nu face fapta asta colosală, Nu vezi că nu mai știm ce vrem și cum. Ascultă, se-aude-o vânzoleală Mai e un tren, auzi-l, e pe drum. Ne lași orfani? Ce vom iubi de-acuma Tu ești fantoma Anelor prin veac Picând pe noi cum poate numai bruma Cade de zor pe umilul arac. Nu vezi că dânsa n-are nici o formă Locomotiva vreau să zic, e-un soi De fierărie veche și diformă De parc-ar fi mașina 72. O, Ana, Ana, Ana, Ana, Ana, Gândește-te la soțul tău fidel Care va bea otrava dintr-o cană Și disperați, vom bea în rând cu el. Se uită Ana palidă și tristă Și tremura ca frunza de copac. Apoi își suflă nasul în batistă Și-ntreabă-ncet : Sunteți cumva ... burlac ? |
Petru Anghel – Fiul risipitor
Iertați-mă că am fugit de-acasă, ca un cocor vâslind spre alte zări, dar era cald și nu-mi plăcea la coasă fiind atras de alte întâmplări. Regret acum, mi-e dor de iarba sfântă, de seara-n care umblă vârcolaci. Aș vrea-n livadă să mă iau la trântă și să mănânc plăcinte și colaci. Să pasc trei oi pe-un câmp uitat de lume, să nu mai văd mașina 33. M-am săturat s-aud aceleași glume și să fac curte-acelorași femei. La țară nu ai condică și ore, totul e clar și blând și bun și cert, nu vezi portari ce vor să te devore că ai venit la șapte și un sfert. De-aș fi rămas sub zări imaculate să sorb aroma toamnelor din vii, eram mai gras, plesneam de sănătate și aș fi scris mai multe poezii. Horia Bădescu – Imprecație serafică
(după poezia Blestem) Fiindcă mă lași cum lasă trenul gara și fluturele crisalida lui te blestem să înoți în Niagara și să-ți citească proză Ion Țugui. Martori să n-ai, când tu vei fi mireasă să circuli numai cu tramvaiul trei, să ai serviciul sus, la Mântuleasa și casă în comuna Țăndărei. Când vine seara dantelând perdele de nori prelungi cu sclipet diafan, să mergi pe jos la Turnu Măgurele dupa covrigi cu sare și susan. Să plângi cu lacrimi mari de Super-Dero, să-ți cânte la trompetă un vecin, să nu poți ști nicicând cine-a fost Nero și să-ți turbeze setterul ... Amin ! Dan Deșliu – Imprevizibila aventură
Pe unde vremea se trecu în strălucire funerară am mai rămas doar eu și tu și-un înger cu chelie rară. Apus de foc insinuând candoarea firelor de nalbă, te-am urmarit cu-același gând din Cotroceni în Balta Albă. Păunii zilelor târzii vor ceru-n rană să-l însemne. Ți-am scris un tom de poezii în cămăruța mea cu lemne. Prevăd destinul ce mi-e dat expus în termeni mai enclitici. Vom merge amândoi la Sfat fără nuntași și fără critici. Să ne grăbim cât toamna nu ne ia o parte din ființă și prinși de vrajă, eu și tu să facem schimb de locuință. Apoi să ningă peste noi cu pene tremurând în pace și penele s-or face sloi și sloiul pene se va face. Căci viața e un chichirez, o șmecherie foarte simplă : Îți pare că se-ntâmplă tot pe când nimic nu se întâmplă. Ion Horea – La cules de cucuruze
S-a făcut deodată toamnă, pică frunza de durere, cucuruzu-i copt de-acuma, copți și pomii cei cu mere; și dovleci ca niște bombe, explodează pe tarlale, de te nimerește vreunul, vai de treburile tale ! Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună, care sună în butoaie și, de-o bei, în cap îți sună. Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze ; foșnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e, și să duc coceni cu brațul, să-mi călesc mușchiulatura, și de-atâta oboseală să strig : ura ! ura ! ura ! iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână, să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână. Să zic : iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia, dă-mi și mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist, în natura cea bogata, să mă bucur că exist. - Frați ai mei din capitală, vă sfidez și vă acuz, dacă nu veniți cu mine la cules de cucuruz ! Nicolae Stoian – Atenți la ravagiile toamnei
Motto : "Plouă, e urât, e toamnă, pentru noi nimic nu-nseamnă." Al naibii, toamna vine iar la noi lălăie ca o galbenă mireasă, amenințându-ne cu vânt și ploi, dar noi cântăm voioși și nu ne pasă. Ce crede dânsa că ne amenință cu brici de aur frunze retezând ? O, anotimp fără de referință, nu vei găsi răgaz la noi nicicând. Poți tu să-ți scuturi coafura rară, să sufli cu puteri de semizeu, tristețea neagră nu ne împresoară oriunde-am fi : la Iași sau la Ciceu. Nu ne-nspăimântă trena mortuară ! cântăm voioși cu glas mereu fierbinte o melodie drastică și clară : "Adio, pa, bonjur și ... n-am cuvinte !" |