Simbolism de toamnă

Ascultă glasul frunzelor bronzate,
Când asprul vânt de toamnă le frământă
E un suspin metalic ce-nspăimântă,
Pornit din mii de strune descordate.

Foșnesc prin goluri game variate
Și-n nesfârșite șuierări s-avântă:
Vioare, flaute și harfe cântă
Stridente psalmodii destrăbălate...

Ascultă glasul frunzelor pălite,
Când gem de vântul toamnei biciuite
Și cad... și mor, îngălbenind cărarea...

E comedie plânsul lor și-i dramă:
Iar dacă vrai să-ți înțelegi chemarea,
Ascultă glasul frunzelor de-aramă...

Din volumul „Statui – Anotimpuri”, 1914
Corbii

Din iarna sufletului meu pornește
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Și-n iarnă cugetarea-mi viscolește.

În gemete pustii se prelungește
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Și corbi sporesc în cete înmiite...
Și stolul tot mai jalnic croncănește!...

Nu văd în zări nici urma unei stele;
Doar viscolul din gândurile mele
Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...

... Iar corbii, presimțindu-și trista pradă,
Spre inima-mi pe jumătate moartă
Își năpustesc sălbatica grămadă...

Din volumul „Statui – Anotimpuri”, 1914
Plopul

Stă drept în sus; - iar sobra majestate
A ramurilor sale-n mlădiere
Vibrează calm în magica tăcere
Din visătoarea lui singurătate.

În crengi, ușor... tot mai ușor, străbate
Încetinel zefiru-n adiere...
Și-un freamăt lin, un freamăt de mistere,
Foșnește-n frunze-alene clătinate.

Ce simțitor e plopul meu din vale:
Când râzi, pătrunde-n ramurile sale
Un viu concert de râsete-n surdină;

Iar dacă plângi, în plop ecoul zboară...
Și, frământat de jale, se-nfioară
Din vârf de crengi și pân' la rădăcină.

Din volumul „Statui – Colori și linii”, 1914
Amurgul solitarului

         "Seul le silence est grand, tout
            le reste est faiblesse."
                                 Alfred de Vigny

Senin amurg, coboară-ți lin tăcerea
Pe inima-mi de doruri chinuită...
Și-n măreția ta nemărginită,
Îmi farmecă și-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea
De-a nu mai ști de soarta mea trudită,
Căci mintea îmi adoarme liniștită
Și-ți sorb numai prin simțuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deșarte;
De lumea-ntreagă nu mă mai desparte
Nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire și nici ură,
Mă soarbe-n largul ei nemărginirea
Și mă topesc în sânul tău, Natură...

Din volumul „Statui – Din armoniile durerii”, 1914
Spleen

         Sinteză sub soare

De neurastenie fugărit,
M-am dus să caut liniște la țară;
Dar monotona pace seculară,
Cântată de poeți, – m-a plictisit.

Lumine-n zori și umbre-n asfințit...
Și toamnă, iarnă, primăvară, vară...
Și-n casă gol... și-același gol afară...
Și totul repetat necontenit.

Oraș ori sat, - netrebnice fermente,
Aceleași în palate turbulente
Și-n pașnicul colibelor azil.

Oriunde trudă fără de repaos...
Și-n sfere vide: Astrul inutil,
Perpetuând banalitatea-n haos.

Din volumul „Cântecul deșertăciunii – Acorduri triste”, 1921
Amurg de noiembrie

Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
... Și vântul geme-n toamna-ntârziată
Și fiecare frunză scuturată
Cuprinde-o lacrimă din pieptul meu.
Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară,
De mine însumi chiar mă simt străin...
Și-al sării trist și-ntunecat declin
În giulgiul său de nouri mă-nfășoară.
O negură de corbi se-nalță-n stol
De pe-un copac cu ramuri despoiate
Și-ntr-un potop de strigăte stacate,
Sfidând amurgul, se topește-n gol.
Îmi amintesc de vremea de-nainte,
De fluturi și de flori îmi amintesc...
Și cum pe drumuri singur rătăcesc,
De tine, draga mea, mi-aduc aminte:
Cum te-așteptam în brațe să te strâng
Pe banca din aleea solitară,
Pe când în străvezia primăvară
Privighetorile cântau în crâng!
Era pe-atunci speranță-n orice rază
Și dor în orice floare... și era
Atâta poezie, draga mea.
... Și văd cum toate-acum se-nmormântează.
Iar peste moartea sufletului meu,
Ucis și el de-a Firii grea durere,
Încet se lasă noaptea... și-n tăcere
Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...

Din volumul „Cântecul deșertăciunii – Romanțe libere”, 1921
Nervi în noapte

E toamnă. Noapte. Plouă. Insomnie.
Deschid albumul cu fotografii:
Cei vii sunt morți, pe când cei morți sunt vii, - 
Și toți îmi dau o criză de fobie.

Îi văd trecând prin viața mea pustie
Cu relativul vieții lor pustii...
Și-n pragul absolutei veșnicii,
Aștept să-mi sune ceasul lor și mie.

Mereu ciocanul vremii cade greu
Și-mi bate cuie la sicriu mereu,
Cu iscusința lui stăruitoare...

Și-mi fură somnul spaima de pământ...
Și mor mereu cu clipa care moare...
Și-afară-i toamnă, noapte, ploaie, vânt...

Din volumul „Turnul de fildeș – Lira neagră”, 1929
Într-un miez de noapte

A mai trecut o zi din viața mea
Și-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârșitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
"Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?

În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ți-ar fi rămas în noapte răsăritul...
Și-n volbură ți-ar fi rămas zenitul...
Și slava ta-n gheenă rămânea...

Când trecerea e singura tărie,
A veșniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;

Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Și rodul de n-ar trece, n-ar fi floare"...

Din volumul „Statui – sonete și evadări din sonet” – Lira neagră, 1939

Texte culese din Mihai Codreanu, "Scrieri", Editura pentru Literatura, București, 1968
Despre Mihai Codreanu:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Codreanu
https://evz.ro/poetul-orb-mentorul-generatiei-de-aur-a-teatrului-national-din-iasi.html