Ascultă glasul frunzelor bronzate, Când asprul vânt de toamnă le frământă E un suspin metalic ce-nspăimântă, Pornit din mii de strune descordate.
Foșnesc prin goluri game variate Și-n nesfârșite șuierări s-avântă: Vioare, flaute și harfe cântă Stridente psalmodii destrăbălate...
Ascultă glasul frunzelor pălite, Când gem de vântul toamnei biciuite Și cad... și mor, îngălbenind cărarea...
E comedie plânsul lor și-i dramă: Iar dacă vrai să-ți înțelegi chemarea, Ascultă glasul frunzelor de-aramă...
Din volumul „Statui – Anotimpuri”, 1914
Corbii
Din iarna sufletului meu pornește Un stol de corbi spre zările cernite: Sunt dorurile mele nemplinite; ... Și-n iarnă cugetarea-mi viscolește.
În gemete pustii se prelungește Ca-n golul unei vetre părăsite; ... Și corbi sporesc în cete înmiite... Și stolul tot mai jalnic croncănește!...
Nu văd în zări nici urma unei stele; Doar viscolul din gândurile mele Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...
... Iar corbii, presimțindu-și trista pradă, Spre inima-mi pe jumătate moartă Își năpustesc sălbatica grămadă...
Din volumul „Statui – Anotimpuri”, 1914
Plopul
Stă drept în sus; - iar sobra majestate A ramurilor sale-n mlădiere Vibrează calm în magica tăcere Din visătoarea lui singurătate.
În crengi, ușor... tot mai ușor, străbate Încetinel zefiru-n adiere... Și-un freamăt lin, un freamăt de mistere, Foșnește-n frunze-alene clătinate.
Ce simțitor e plopul meu din vale: Când râzi, pătrunde-n ramurile sale Un viu concert de râsete-n surdină;
Iar dacă plângi, în plop ecoul zboară... Și, frământat de jale, se-nfioară Din vârf de crengi și pân' la rădăcină.
Din volumul „Statui – Colori și linii”, 1914
Amurgul solitarului
"Seul le silence est grand, tout le reste est faiblesse." Alfred de Vigny
Senin amurg, coboară-ți lin tăcerea Pe inima-mi de doruri chinuită... Și-n măreția ta nemărginită, Îmi farmecă și-nvăluie-mi durerea.
În tine doar de aflu mângâierea De-a nu mai ști de soarta mea trudită, Căci mintea îmi adoarme liniștită Și-ți sorb numai prin simțuri adierea.
Nici visuri n-am, nici cugetări deșarte; De lumea-ntreagă nu mă mai desparte Nici fericirea, nici nefericirea;
Nu simt atunci iubire și nici ură, Mă soarbe-n largul ei nemărginirea Și mă topesc în sânul tău, Natură...
Din volumul „Statui – Din armoniile durerii”, 1914
Spleen
Sinteză sub soare
De neurastenie fugărit, M-am dus să caut liniște la țară; Dar monotona pace seculară, Cântată de poeți, – m-a plictisit.
Lumine-n zori și umbre-n asfințit... Și toamnă, iarnă, primăvară, vară... Și-n casă gol... și-același gol afară... Și totul repetat necontenit.
Oraș ori sat, - netrebnice fermente, Aceleași în palate turbulente Și-n pașnicul colibelor azil.
Oriunde trudă fără de repaos... Și-n sfere vide: Astrul inutil, Perpetuând banalitatea-n haos.
Din volumul „Cântecul deșertăciunii – Acorduri triste”, 1921
Amurg de noiembrie
Cad frunze-ngălbenite, cad mereu... ... Și vântul geme-n toamna-ntârziată Și fiecare frunză scuturată Cuprinde-o lacrimă din pieptul meu. Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară, De mine însumi chiar mă simt străin... Și-al sării trist și-ntunecat declin În giulgiul său de nouri mă-nfășoară. O negură de corbi se-nalță-n stol De pe-un copac cu ramuri despoiate Și-ntr-un potop de strigăte stacate, Sfidând amurgul, se topește-n gol. Îmi amintesc de vremea de-nainte, De fluturi și de flori îmi amintesc... Și cum pe drumuri singur rătăcesc, De tine, draga mea, mi-aduc aminte: Cum te-așteptam în brațe să te strâng Pe banca din aleea solitară, Pe când în străvezia primăvară Privighetorile cântau în crâng! Era pe-atunci speranță-n orice rază Și dor în orice floare... și era Atâta poezie, draga mea. ... Și văd cum toate-acum se-nmormântează. Iar peste moartea sufletului meu, Ucis și el de-a Firii grea durere, Încet se lasă noaptea... și-n tăcere Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
Din volumul „Cântecul deșertăciunii – Romanțe libere”, 1921
Nervi în noapte
E toamnă. Noapte. Plouă. Insomnie. Deschid albumul cu fotografii: Cei vii sunt morți, pe când cei morți sunt vii, - Și toți îmi dau o criză de fobie.
Îi văd trecând prin viața mea pustie Cu relativul vieții lor pustii... Și-n pragul absolutei veșnicii, Aștept să-mi sune ceasul lor și mie.
Mereu ciocanul vremii cade greu Și-mi bate cuie la sicriu mereu, Cu iscusința lui stăruitoare...
Și-mi fură somnul spaima de pământ... Și mor mereu cu clipa care moare... Și-afară-i toamnă, noapte, ploaie, vânt...
Din volumul „Turnul de fildeș – Lira neagră”, 1929
Într-un miez de noapte
A mai trecut o zi din viața mea Și-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârșitul; Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul: "Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea, Ți-ar fi rămas în noapte răsăritul... Și-n volbură ți-ar fi rămas zenitul... Și slava ta-n gheenă rămânea...
Când trecerea e singura tărie, A veșniciei nestatornicie N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare, Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod Și rodul de n-ar trece, n-ar fi floare"...
Din volumul „Statui – sonete și evadări din sonet” – Lira neagră, 1939
Texte culese din Mihai Codreanu, "Scrieri", Editura pentru Literatura, București, 1968