|
Inima mea
Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr. În clipele grăbite din zile lungi de vară O simt cum se-mplinește-n tăcere ca o pară – Inima mea cu pomii grădinii dimpreună Se-ntunecă spre toamnă și-i dulce ca o prună, Și-n vărfuri foșnitoare prin frunza amăruie O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie. Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă, De-i toamnamai târzie și umbra mai pe ducă, Și-așteaptă ca un strugur pe viță, nopți întregi, Să te apleci aproape de ea și s-o culegi. Umbra plopilor
Și vom călători odată Pe unde n-am mai fost nicicând, Cu umbra plopilor, ciudată, Alunecând, alunecând... Și va rămâne-n urma noastră Doar tremurarea unui gând, Cu umbra plopilor, albastră, Alunecând, alunecând... De va mai fi o amintire, Și ea va trece, vrând, nevrând, Cu umbra plopilor, subțire, Alunecând, alunecând... Dă-mi gura ta, și mă sărută, Și stele vor cădea pe rând, Cu umbra plopilor, tăcută, Alunecând, alunecând... Și-ai să auzi, înfiorată, Cum trece-al lunii foșnet blând, Cu umbra plopilor, culcată, Alunecând, alunecând... Plopii
Să nu-mi spui, suflete, că nu știi de ce te-nalți cu ei și tremuri în frunza tot mai argintată cu cât mai mult i-aduci din vremuri! Dă creanga lor copilăriei, cioplită, pocnitura puștii, cum creanga socului o poate, cu dop de câlți, atât de bine, și creanga ulmului, din arcuri, peste ogrăzile vecine? De ce te joci di nou cu toate, să nu-mi spui, suflete, că nu știi! Din plopi, de-atunci, rămasă-i șoapta pământului și licărirea luminii-n frunza lor întoarsă de undeva de nicăirea, și înălțimea! Din văzduhuri, cu pasărea, cât ai fi vrut să fii și tu întors din zborul unui îndemn necunoscut, o clipă numi, sus pe vârfuri de plopi subțiri, unde sa-ți razimi de cer vederea ridicată dintre acăți și ulmi și frasini, și într-o licărire barem să fi putut să-mbrățișezi, întinsă, lumea de bucate și dealurile cu livezi! E o visare-ntoarsă astăzi, aici, în mijlocul câmpiei? E o mirare lângă plopii ce i-au șoptit copilăriei? Pământurile duc departe, nemărginite și comune; din rucubeu se-alege zborul și-al rândunicii și-al rățuștii: De ce, din toate, primăvara a izbutit să te adune, de ce te joci acum cu toate? Să nu-mi spui, suflete, ca nu știi! În fața zăpezii
Treci limpezindu-te-n pîmânturi mult întărziată, Rămasă dintr-o zi de toamnă și așteptată-n vremea ceea Peste câmpia ca o tablă de diamant și ciocolată, Pe care cobora spre ziuă și se-nălța-n amurg scânteia. Să-ntârzie doar prospețimea hotarelor în nesfârșite Și plopii-albaștri, trași de două peneluri lângă drumul țării, Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subțire, Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării. Mi s-a părut
Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân, Din toamnă-n ceața dusă de ploi să mai rămân În jocul tău de care va fi cândva să fug Fricos ca o șopârlă sub frunzele de rug. La noapte o să ningă. Spun semne din amurg. Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg, Și marginilor lumii parcă le dau ocol. Bisericile-s pline de ciori ca de nămol. Să fie mâine ziua în care m-am născut? Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut, Și bate vânt, și norii se strâng în jurul lui, Ca la un semn, spre iarnă, al meu și-al nimănui. Mi s-a parut o clipă ca șovăi și că-aștept Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept, Apoi trecu și-această nedumerire-n gol, Vârtejuri să mă poarte și să mă-ngroape-apoi În liniștea prelungă ce stăruie-ntre noi. Poezii culese din Ion Horea - Poezii, Editura Pentru Literatură, 1967 |
De tine
Un cântec spus de ochii tăi, lăstunii, Deschiși iubirii, soarelui și lunii, Un cântec mut al părului ce-l strângi În coc, ținut cu arcul mâinii stângi. Fetița noastră vrea să se deștepte, Du-i șoapta legănată-a mâinii drepte – Bătrânii noștri-s obosiți, adu-le Un cântec din hotare și pătule. Ne însoțim în tot ce-și poate spune O bucurie, pân` la soare-apune, În zile lungi și-n nopți cu stele dese, Cu mângâieri și șoapte înțelese. Ieșim la lucru ori ne-ntoarcem iară, Mă uit la tine seară după seară, Și te găsesc în toate și te laud, Te strig, te-ascult, te-ascund ca să te caut, Noi amândoi, ai cărților și-ai pâinii, Supușii casei noastre și stăpânii. Zbori
Ce as al amurgului, încetul cu încetului, Trece octombrie-n lumea făgetului. Umbre alunecă, poalî se clatină, Aerul pare de foc și de platină. Intră-n pădure și-ntâmpină orele, Calde, târzii, rămurișul, culorile, Leagă-te suflete, murmură-n liniște, Zbori, potârniche, din miriște-n miriște, Strânse sunt urmele date-arăturilor, Intră sub poala de foc a pădurilor, Suflete-pasăre, patima zborului, Dat căutărilor, vântului, norului! Chemați-mă
Nu v-am uitat, îmi sunteți mai aproape ca niciodată. Iată cum coboară amurgul peste toate. Parcă văd cum vă-așezați tăcuți în fața casei, și așteptați să iasă printre stele luceafărul cel nou ce taie-n două deasupra voastră lumea nesfârșită. Chemați-mă, oricând, la orice oră, și vin, oriunde-aș fi în clipa ceea, din lumea înstelată-a poeziei, ori poate din furtunile iubirii, ori din vârtejurile-atâtor griji în care-s prins cu-ntreaga omenire. Bătrânii mei, când voi rămâne singur și obosit voi aștepta și eu în fața casei noastre înserarea ca sputnicii ieșiți de după deal să-și împletească firele de aur în pânzele luminilor stelare, chemarea voastră voi mai auzi-o ca un ecou întors din astru-n astru, - ca să-mi aduc aminte cum veneam acasă noaptea când eram copil în carul plin cu fân culcat pe spate și tata-mi arăta deasupra Cupa și Rarițele strălucind și Toaca și locul unde-avea mai către ziuă să pâlpâie cu puii Găinușa. Era o lume-ntoarsă din poveste, erau miresmele îmbătătoare, și vorba tatii ce știa să lege și să dezlege pentru mine totul, și eram prins atunci în nesfârșitul ecou ce leagă suflete și stele, și-acel ecou mereu mă urmărește de-atunci în toate drumurile mele. |
