Numai noaptea
(de Radu Stanca) Numai noaptea vino, când tăcerea Se lovește tainic de ferești, Când mă-nchid ursuz în încăperea Unde stau și-aștept să te ivești. Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă, Dar s-a prins în curte, printre vreji, Numai noaptea vino, când se lasă O perdea de plumb pe ochii treji. Fluturând în urma ta eșarfe Negurile toate de pe lac, Fă să înceteze-aceste harfe Care ziua-ntreagă nu mai tac ! Și la umbra lunii blestemată Te apropie-ncet, prin pragu-nchis, Ca să fii și mai neașteptată Decât ai fi fost, venind prin vis. Nu-s frumoase zilele, nici calme, Cât aceste nopți ce mă-mpietresc. Dacă vii, bătând ușor din palme, Numai noaptea vino, când primesc ! Numai noaptea, când e lună plină Și pe stânca neagră, lângă-un trunchi, Presimțindu-și pântecul, virgină, Căprioare cad în genunchi, Când se umple cerul cu șoapte Pline de mister și prevestiri, Numai noaptea vino, când e noapte, Și Sibiul tot, un cimitir. Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce Sărutarea nopții pe obraz. Locuiesc la ultima răscruce ! Cheia-i lângă poartă pe zăplaz ! |