Ținutul pierdut
(de Mircea Ciobanu)
Miaza de zi părăsind-o sunt unul și palid;
vorbe aștept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă și singure vin, că a lor e
taina rostirii acum și-n așternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amișună iarba,
ceața le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descrește, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung și mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde și până la râu pălămidă.
Verde ținutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroși îndemnam și păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre și turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.
Din volumul „Cele ce sunt”, 1974
(de Mircea Ciobanu)
Miaza de zi părăsind-o sunt unul și palid;
vorbe aștept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –
mie-mpotrivă și singure vin, că a lor e
taina rostirii acum și-n așternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amișună iarba,
ceața le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descrește, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung și mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde și până la râu pălămidă.
Verde ținutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroși îndemnam și păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre și turme –
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.
Din volumul „Cele ce sunt”, 1974