|
Cum am învățat să merg pe bicicletă
Uite, mi-aduc bine aminte, toată povestea, de-a fir a păr ... Eram cuminte, în adevăr, de-o săptămînă, deși nu-mi prea venea la-ndemînă ! Era primăvară, umblau razna pe-afară subiecte ceva mai plăcute decît aritmetica de-a patra primară (« Dacă trei trenuri pornesc dintr-o gară ... ») - Măi, făcu tata, să nu te deochi ! Ce-ai pățit ? Ce-i cu tine ? Ți se cuvine, cred, o răsplată ! - Da, tată ! zisei Și știam că răsplata-i acolo, în pridvor : îi văzusem pe geam cum se furișau binișor, mai adineauri – tata și ea ... Și iată-mă-n șa, tremurînd de plăcere, de teamă, de-o mîndrie netoată ... - Bagă de seamă, nu te uita la roată ! - Da, tată! ... Dar numai la ea mă uitam , ca vrăjit ... Negreșit, de n-ar fi fost tata să mă ajute, s-alerge-n urmă ocrotitor, puternic și iute, ținînd de șa, de mult eram sub roți ! Și roțile șopteau șuierător: « N-ai să poți, n-ai să poți ! » Singur – nici pomeneală să te-avînți pe dihania asta, călare ! » - Vezi că poți ? rîse tata, din zare ... M-am uitat îndărăt, cu sfială, și era cît pe-aci să cad jos, de mirare : pedalam singur, dînd din picioare mai dihai decat ucenicii lui Dumnezeu, din aripile lor strălucitoare ... Așadar – pot și eu ! De-atunci, am pedalat mereu de capul meu, și nimeni, nicicînd, nu m-a mai sprijinit. Doar în gînd murmuram cîteodată : - Da, tată ! Și pedalam singur, semeț, fericit ! Măgărușii din Medgidia
Din vechea Medgidie doar voi ați mai rămas, preaurecheați prieteni, la fel ca altădată, trăgînd cu nepăsare și cu același pas, pe coastă sau la vale, cotiga încărcată. Ce tacticos străbateți covorul de asfalt, întins peste podeaua secătuitei mlaștini, unde dospeau noroaie din veacul celălalt, unde-și aveau țînțarii moșiile de baștini ! Cu ochii melancolici, cu aerul absent al unor foste glorii, vă îndreptați alene, spre hornurile ninse de pulberi de ciment, care veghează poarta cîmpiei dobrogene. În preajmă adiază un murmur de fîntîni, ca un suspin din țara de foc, de-odinioară ... Îl ascultați pe gînduri : niște copii bătrîni, și înhămați în joacă mai mult la cărioară. Vă pierdeți printre parcuri și printre blocuri noi, în zarea dimineții de toamnă timpurie ... S-o mai găsi vreo slujbă pe-aici și pentru voi ? Voi, singurii simpatici de vechea Medgidie. Aripi
Minuni s-ar cere multe – eu unul n-am să stărui – prea rar se împlinește un vis de sărbători ... Dar adune-o pereche de aripi fiecărui, ca să mai dăm o raită prin stele, uneori. Să umplem orizontul, cînd ziua stă să vină, un foșnet lung de stoluri spre zare săgetînd, semn că se-nalță liberi, ca vulturii-n lumină, copiii și stăpînii întregului pămînt. Imensele penaje călite de furtună, sa năruie zăgazuri și să despice drum prin veșnica pustie dintre pămînt și lună, și să se-ntample-această minune, ca și cum te-ai duce după apă sau ai citi o carte ... În stația din Cosmos, la strung sau la birou, să dăinuie în tine vibrarea fără moarte, chemările de aripi, cu infinit ecou. Lipsă de cântec
Lui Nichita Poemul este ce se vede și nu se vede mai ales Dar cine vede cine crede și are chef de nențeles ? Poemul e sublima iască mai mult și mai ales adîncă Dar cine poate nori să pască cine consumă miez de stîncă ? Poemul este inutil ca viața și ca moartea – însă apoi va reveni tiptil fantoma jaloștei deplînsă Poemul n-are-acoperiș nici matcă, nici chezași de lege Poemul fulgeră pieziș aproape șapte clipe-ntrege Soledad
Parc-aș trăi într-un castel de carne vie și de oase la orice foșnet dureroase de șarpe sau de porumbel Un castelan al nimănui căci nimeni pavăza nu-i cere decît eretica plăcere de-a ști ce este și ce nu-i Ca un incest neconsumat tot ce-am trăit mă arde încă meduza pe un colț de stîncă sub care valurile bat Din turla ultimului gînd scrutez reptilele blajine cu ochi de sulf suind în mine încet de cine știe când Recviem invers
Dacă ne-am fi gîndit la timp la importanța obiectivă a brontozaurului ca element de varietate și dacă i-am fi creat condiții de supraviețuire cu prețul unor eforturi infime și dacă brontozaurul ar fi fost printre noi acest mare predecesor al rumegătoarelor - deci util în principiu – atunci nu era oarecum altceva? Nu era totul mai colorat? Nu era preferabil să știm că avem încă un brontozaur în carne și nu numai în oase ? Și dacă ne-am fi gîndit la timp la timp la timp |
De-a Moș Crăciun
Umbla un fel de molimă, pesemne, în pragul sărbătorilor de iarnă ... Părinții, bunicii, mătușile, cu chipuri solemne, discutau în surdină chestiuni arzătoare : va intra prin lucarnă, de-a bușile, sau prin horn o să vină, într-un iureș nebun, pe-o sănioară scînteietoare, spulberînd sub tălpice stihiile, darnicul Moș Crăciun? (Așa-i zicea lui Gerilă-nainte să fie numit președinte la Comitetul cu jucăriile ...) Cam astfel tăinuiau și, firește, habar n-aveau de urechile noastre ciulite, de ochii boldiți tîlhărește ... Ticluiau mai apoi un răvaș către vămile cerului, pasămite, și-n urmă se duceau iavas-iavas, la rosturile lor obișnuite. Ma gîndeam petrecîndu-i la vale c-un zîmbet coțcar : trebuie să fim ingăduitori cu cei mari ! De-atîtea treburi și angarale n-or fi avut cînd să bage de seamă că nu numai ei au crescut într-un an, sau în doi, sau în trei ... Ei ne vad pururi neștiutori, ca-n pruncie, cînd credeam că ghetuțele pică din nori în bradul din colțul pridvorului, că Moș Jucărie vine pe borta cuptorului, cu plăcintele și scoverzele, că pe sor’ mea a mică o aduseseră berzele... Nu-i nimic, îmi ziceam, las’ să fie așa ! O să ne adunăm impreună și de-astă dată ; noi, la fel, vom cînta, vom ura, și-or să ne asculte cu inima bună, mătuși și bunici și părinți, și-or să spună ca-n toți anii, la fel, același cuvinte – model, de turtă dulce și ciocolată : « Dragii noștri, să fiți silitori și cuminți ! Conduita frumoasă este apreciată cu osebire – de sărbători ! Iată, s-ar putea să apară îndată moșul cu daruri pentru bunii școlari : parcă tropăie pe acoperiș ! » - Ce copii ! murmuram, privind cam pieziș, cu ochii foarte atenți, spre bătrînii ștrengari ... Dar, ce mai încolo-încoace, trebuie să fim indulgenți cu cei mari : lasă-i și pe ei să se joace ! Edelweiss
A fost odată un băiat Și semăna cu mine ... Dar va fost, cu-adevărat, Mai știe – cine ? Și doruri, cîte le avea, De vis, de poezie, Pădurii le destăinuia, Amurgului și ție. Îi caut pașii pe poteci, Îi caut chipu-n unde ; Tăcerea, doar, cu buze reci, Dacă-mi răspunde ... De vină – oare cine-o fi ? Și el, și eu, și tu, Tu, care singură mai știi Ce se pierdu. O, dragă, adă-l înapoi, Să-l mai revăd o oară, Senin, sfios, așa – ca noi Odinioară ! In terminis
Dincolo de nume, de lauri, de tot ce-i luciu și coajă, ca solzii de piatră din care mă scot puterile tale la ceasul de vrajă, dincolo de zvonul ce piere cu noi sau puțin mai tîrziu, năluca de fum străveziu pe-o coamă de val în cădere – ești numai ce nu se mai știe de cînd și de unde să fie ... Atîta – din toate – dureaza : un zîmbet trecut tuturor, un fulg în aripa eternului zbor, o stea sau o ramură trează. Ecou
Purtai o rochie verde în seara de-atunci, Cu luciu stins, ca fața fîntînilor adînci. Își revărsase luna lumina ei de ceară, Pe umerii tăi, negri rămași de peste vară, Pe fruntea care, parcă de toate se uimea Pe gura – prea aproape o clipa de a mea. Pădurea, mi se pare, avea o melodie, Străină pentru mine, necunoscută ție ... Cînd surîdeai, surîsul era de amintiri. Aveai mișcări domoale și degete subțiri Și-aveam să-ți pun o mie de mii de întrebări, Cum, poate, numai veșnic neliniștitei mări. Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos, Ca frunza ce-o așterne octombrie pe jos. Se auzea cum vine agale către noi, Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi. Tăceam. Tăceai. Și luna bătea prin ramuri lungi, Pe umerii tăi negri, în seara de atunci. Reclamă ieftină
La ora farfuriilor zburătoare Îți recomand inima mea Această Corabie cu pînze Din asfințite vremi Știu s-ar putea ca unii să zîmbească dar tu vei naviga fără habar din portul de pe marginea ferestrei pînî la împietritele valuri ale munților lunii cu piscuri albe de chiciură ca turlele unei catedrale pierdute cu noi în ianuarie. |