E timpul
(de Mircea Ciobanu)
Se cade-n aplecare să privesc
la ceasul setei fața lui în cană,
dar cel ucis în apă nu se-arată
și norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars, prund orb – mi-ating cu mâna fața
și dau de unul care-a fost și singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
și ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
și, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, și se-ntâmplă
un semn de sus c-ar trebui să plâng,
or, degetele duse pân-la pleoapă
se-ntorc uscate; și-aș fi vrut să-l văd
privindu-mă din lacrimă – de-acolo
de unde-n vânt se tremură; de unde
răsfrântul cer răzbună, ia-napoi
și nu mai dă, dar cere fum de jertfă.
Din volumul „Patimile”, 1968
(de Mircea Ciobanu)
Se cade-n aplecare să privesc
la ceasul setei fața lui în cană,
dar cel ucis în apă nu se-arată
și norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars, prund orb – mi-ating cu mâna fața
și dau de unul care-a fost și singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
și ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
și, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, și se-ntâmplă
un semn de sus c-ar trebui să plâng,
or, degetele duse pân-la pleoapă
se-ntorc uscate; și-aș fi vrut să-l văd
privindu-mă din lacrimă – de-acolo
de unde-n vânt se tremură; de unde
răsfrântul cer răzbună, ia-napoi
și nu mai dă, dar cere fum de jertfă.
Din volumul „Patimile”, 1968