Nu mă vei uita
Te măriți, și știu, vei naște prunci, Veți avea cămin și alte cele Dar așa frumoasă ca atunci Când erai stăpâna vieții mele Nu vei fi tu niciodată, Niciodată. Anii vor veni mereu șiraguri Ca soldații la cazan flămânzi. Din viața ta de miez și faguri N-o să aibă Moartea nici de prânz Poate doar o simplă, tristă cină, Tristă cină. Ce bătrână, palidă și goală Vei rămâne peste trei decenii! Sângele tău, astăzi în răscoală, Va fi rece, rece. Doar vedenii Despre tot ce-a fost vei mai avea, Mai avea. Ca strigoii vor veni la tine Din iubirea noastră ne-ntâmplată Gândurile, visele haine. Nu mă vei uita tu niciodată; Sufletul cu altul ți-i zadarnic Darnic. 19 septembrie 1937 Poezii culese din: Mihai Beniuc, „Poezii”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960 Versuri de toamna tarzie
Mahnirile se lasa pe sufletul meu iar Ca negura de toamna pe campul solitar. Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva. Ma doare vara stinsa si amintirea ta. Fara folos taria innourata plange, Incheaga asfintitul baltoaca lui de sange Si ca o zdreanta uda pe lume cade seara Prin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ... La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosii Voi bate cand a ploaie se vor porni cocosii? Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol, S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol, Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi para Odaia taraneasca prin fumul de tigara Visatul cuib de calde si blande fericiri – Porneste lin vioara tristetii-n amintiri. Scolarule, tii minte? Caietul de latina Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspina Si inflorea departe un dulce pui de om. Dar altii scuturara copt rodul scump din pom. Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii. Am poposit odata la marginea poemii Si am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec. Din vinul poeziei beam pana la inec. Dar nu stiu cum azi vinul a devenit salciu. Satul de mine insumi un altul vreau sa fiu. De-aceea poate astazi cand negura se lasa Ma podideste dorul sa am si eu o casa – Un pic de bucurie cu altii in comun, Cui lucruri ne’nsemnate si gingasii sa-i spun – Ci fara margini ceata pe campul ud se-ntinde Si nici un geamin bezna lumina nu-si aprinde. 1938 |
Ultima scrisoare
Sfârșitul a venit fără de veste. Ești fericită? Văd că porți inel. Am înțeles. Voi trage dungă peste Nădăjdea inutilă. Fă la fel. Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă, Cunosc însemnătatea ei deplin. Știu, voi aveți în viață altă normă, Eu însă-n fața normei nu mă-nchin. Nu te mai cânt în versuri niciodată, În drumul tău mai mult nu am să ies, Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată Și n-am să spun că nu m-ai înțeles. A fost desigur numai o greșeală, Putea să fie mult, nimic n-a fost. În veșnicia mea de plictiseală Tot nu-mi închipui că puneai un rost. Și totuși, totuși, câteva atingeri Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli. Vedeam văzduhul fluturând de îngeri, Lumină-n seara mea de îndoieli. Când degete de Midas am pus magic Pe fragedă ființa ta de lut, Suna în mine murmurul pelagic Al sfintelor creații de-nceput. Vedeam cum peste vremuri se înalță Statuia ta de aur greu, masiv, Cum serioase veacuri se descalță Și-ngenuncheate rânduri submisiv La soclul tău dumnezeisc așteaptă Să le întinzi un zâmbet liniștit Spre sărutare adorata dreaptă, ‘Nainte de-a se șterge-n infinit. O, de-am fi stat alături doar o oră, Ai fi rămas în auriul vis Ca o eternă, roză auroră De nențeles, de nedescris. Ireversibil s-a-ncheiat povestea Și nici nu știu de ai să mai citești Din întâmplare rândurile-acestea În care-aș vrea să fii ce nu mai ești. N-am să strivesc eu visul sub picioare, N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag. Aș fi putut să spun: „Ești ca oricare...” Dar nu vreau în noroaie să mă bag. De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul, Tu vei rămâne nufărul de nea Ce-l oglindește beat de pofte tăul, Ce-l ține candid amintirea mea. Vei fi acolo veșnic ne-ntinată, Te voi iubi mereu fără cuvânt, Și lumea n-o să știe niciodată De ce nu pot mai mult femei să cânt. Acolo, sub lumină de mister, Scăldată-n apa visurilor lină, Vei sta iubită ca-ntr-un colț de cer O stea de seară blânda și senină. Și când viața va fi rea cu tine, Când au sa te împroaște cu noroi, Tu fugi în lumea visului la mine, Vom fi atuncea singuri amândoi. Cu lacrimi voi spăla eu orice pată, Cu versuri nemaiscrise te mângâi. În dulcea lor cadență legănată, Te vei simți ca-n visul tău dintai. Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme) Să plec de-aicea de la voi curând, Când glasul tău vreodat-o să mă cheme, Voi reveni la tine din mormânt. Și dac-ar fi să nu se poată trece Pe veci pecetluitele hotare M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece, Plângând în noaptea mare, tot mai mare. 1937 Poezii culese din: Mihai Beniuc, „Poezii”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960 |