Ariciul
(de Otilia Cazimir) Aseara, prin gradina amortita, Din tufe de pelin cu frunze mici A aparut in taina un arici, - O mica vietate ghemuita. Copiii l-au zarit de pe cerdac Cum se misca domol pe subt gutui, Si toti au alergat in jurul lui. Iar el a-ncremenit pe loc, posac, Cum il prinsese vremea pe carare, - Ca o pernita sferica in care O fata rea ca sa se joace A-nfipt o sumedenie de ace. Am alungat copiii sa se culce Si-n inserarea limpede si dulce Ce se lasa din cer incetinel, Am stat acolo singura cu el. Si ma-ntrebam pe ganduri: Oare, cum A fost faptura-i la- nceput de lume ? Din care veacuri inecate-n fum Porni el oare, ca un scai, la drum, Sa se opreasca-n dreptul meu anume ? Ce vant vrajmas si mohorat Ca pe-un macies pitic l-a scuturat, De-a mai ramas dintr-insul doar atat: Un ghem de spini, ostil si speriat ? O fi avand el oare pui ? Ma-ntreb, desi nu pot pricepe: Cum sug ei fara sa se- ntepe In ghimpii lui ?... Cand a simtit ca-i singur doar cu mine Si nici un dusman dinspre casa nu mai vine, A scos cu frica de subt el Un bot timid si mic, ca de catel, Si cu instinctul lui obscur A explorat terenul imprejur. Si-abia ciulindu-si tepile pe spate, - Pe subt petunii grele de parfum, Atras de noapte si singuratate Si-a cautat incet - incet de drum.... S-a mai oprit in magheran o data Ca subt indemnul unei tainice porunci, Apoi a disparut pe subt poiata.... Si nu l-am mai vazut de loc, de-atunci. |