Singurătatea
(de Al T Stamatiad)
Ce freamăt jalnic se ridică
Din șir de sălcii plângătoare,
Şi ce adormitor pluteşte
Mireasma teilor în floare !
Pe-ntinsul văilor, amurgul
Își lasă umbra lui molatic,
Un plop înalt, în depărtare,
Suspină trist și singuratic.
Cu murmur de izvor, din vale,
Se-nalţă-o doină fermecată,
Și luna plină, s-o asculte,
De după dealuri se arată.
Frunzișul adormit îngână
Ca-n vis povestea lui de şoapte,
Şi singur buciumul mai sună
În trista linişte de noapte.
(de Al T Stamatiad)
Ce freamăt jalnic se ridică
Din șir de sălcii plângătoare,
Şi ce adormitor pluteşte
Mireasma teilor în floare !
Pe-ntinsul văilor, amurgul
Își lasă umbra lui molatic,
Un plop înalt, în depărtare,
Suspină trist și singuratic.
Cu murmur de izvor, din vale,
Se-nalţă-o doină fermecată,
Și luna plină, s-o asculte,
De după dealuri se arată.
Frunzișul adormit îngână
Ca-n vis povestea lui de şoapte,
Şi singur buciumul mai sună
În trista linişte de noapte.