Singurătatea
(de Vasile Voiculescu)
Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunți golașe, ce somnul umezește,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale
Se duc pe nesimțite și curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
Și câtă-n adâncime.
Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri până nu se mai aude,
Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund molifții vibrând ca niște clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Ca lebada pe ape.
Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,
Și de urât tot timpul ea singură își ține...
Din când în când tresare și șade... parc-așteaptă
Dar, nimenea nu vine!
Din volumul "Pârgă", 1921
(de Vasile Voiculescu)
Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunți golașe, ce somnul umezește,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale
Se duc pe nesimțite și curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
Și câtă-n adâncime.
Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri până nu se mai aude,
Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...
Ascultă-n fund molifții vibrând ca niște clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Ca lebada pe ape.
Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,
Și de urât tot timpul ea singură își ține...
Din când în când tresare și șade... parc-așteaptă
Dar, nimenea nu vine!
Din volumul "Pârgă", 1921