autumnală
toamna-și viscolește frunzele pe dealuri; pe sub viscol, poate, voi umbla-n curând fără suferințe, fără idealuri, fără amintire, fără trup și gând; îmi nechează roșu vântul sub ferestre; cine știe, poate o să-i urc în șa - pruncului lăsându-i doar un vers de zestre ca să-și poată-ntr-însa sufletu-nfășa, toamna-și viscolește frunzele pe dealuri; pe sub viscol, poate, voi pleca-n curând - moară subterană pe-mpietrite valuri unde veșnicia îmi păstrează rând. târziul
târziul se cațără-n noapte pe geamuri cu ghearele roase voi fi desfrunzită de șoapte simt toamna intrându-mi în oase târziul pe-un țărm de nisip îmi gâtuie bietele urme voi fi tâlhărită de chip simt iarna intrându-mi în turme târziul pe rana iubirii ma-nvață să picur tăcere mă-nvăluie-n legile firii străine de orice durere a voastră sunt
a voastră sunt și ieri și azi și mâine spice-aromind a liniște și-a pâine, chiar și atunci când mă zăriți aieve intrând în ritm nestăvilit de seve a voastră sunt secunde-nmiresmate de roua trudei dulci pentru cetate chiar și atunci când zorile tristeții devoră mânzul alb al dimineții cântec simplu
să se întoarcă iarăși anii așa cum trec prin colb țiganii ci suntem goi pân-la țărână și șoaptele coboară-n flori - pe zare trece o fântână ce face semne la cocori inscripție pe un sărut
trandafir geană de rouă înflorit sub lună nouă dulce boarea ta să vină la un vad de lună plină cu fiorul primei șoapte să mă vindece de noapte și să-mi dea durerea dulce pe mireasmă să mă culce și la vad de lună seacă gândul roșu să mă treacă m-am făcut fluture
Ca să nu-mi uit cuvintele m-am apropiat de flori m-am făcut fluture să-nalț iubirea dincolo de iubiri am deschis ferestrele să intre primăvara inima mi-am agățat-o de o petală să nu mă doară niciodată să nu mă doară uite, se naște un copil
uite, se naște un copil cuvintele nu mai au putere, trec unele între altele ca un curent magic părinții-nchid ochii să contemple nu prea au timp, trudesc și măsoară brâul nopții - arbori ai veșniciei uite, vezi, se naște un copil cuvintele se aștern spre lehuze mame iată umbra lor - o nesfârșită dragoste faceți loc spre neliniști gândului cu hotare de lumină... Poezii culese din Sadâc Fatma, „Cântec pentru surâsul păpădiei”, Editura Litera, București, 1988 |
dincoace
rătăceam aromă blândă într-un cer de mere coapte în poemele nescrise stăruind să mai rămân ca ecoul prin pădure ca sărutul printre șoapte veșnicindu-ne ca floarea în căpițele de fân; toamna galopa pe dealuri și-avea coama ruginie luminau gutuii lunii auriu până departe zdrumicată-n mii de lacrimi noaptea-ntârzia în vie veșnicindu-ne dincoace de durere și de moarte. de când exilată sunt
de când exilată sunt pe tărâmul tău cuvânt am uitat lumina lor și-n iubire mă strecor și-mi țin zilele în mâini rumene ca niște pâini și-mi țin nopțile sub pleoape tremurând ca niște ape pe un țărm de ametist și exist exist exist salcâmi în floare
salcâmi în floare molcom se prăvălesc spre soare iar eu un strop de rouă-n hoinarul anotimp mă mistuiesc pe ruguri de grâu aromitoare prefigurând o clipă al pâinii coapte nimb; albinele-și poartă pădurea lor sonoră prin aerul de-aleanuri adânc aromitor; simt sufletul intrându-mi în roi ca într-o horă spre a-și uita o clipă destinul trecător; salcâmii-n floare tainic c-un cânt m-au logodit și-nmiresmați mireasă le nuntă azi m-adună și îmi urează dulce pătrunderea în mit și mă sărută tandri și-alunecă spre lună! antirăzboinic
cam și cum ruinele ar putea fi vesele ca și cum planeta ar tânji după-un gol de planetă ca și cum am citi în ziar „cedez boabă de rouă din potirul de mac contra unei urme de cianură din sărutul fatal” ca și cum poezia aceasta scrisă ar fi pe cenușa dezmățului, epilog nunții androizilor când poetului i s-a terminat cota de tropi hărăziți pentru veacul în curs, când se aprobă divorțul dintre retină și verdele crud-aromat, dintre auz și văzduhul livezii frumos trilurat, dintre dimineața cu soarele mijind căpșuniu pe un cer voroneț și bucuria intrării-n tumultul orașului tânăr, o echilibru acut necesar în numele căruia cer răspicat în clipa aceasta adânc verticală supremul recurs; rațiunea există, pământul hamal nuclearei nevroze cu fața pândită de plăgi virtual... hiroșime mai poate, e musai să fie salvat! a trecut până și ziua de mâine
a trecut și ziua de mâine un gol e acolo unde zâmbește o stea aș fi putut să te caut prin ea cum cauți lanul de grâu în aroma de pâine; e târziu, un târziu vertical și mai preget să te conturez aburos dintr-un murmur de flaut de-acum pesemne n-o să te mai caut decât în sângele pe care trandafirul mi-l soarbe din deget; dar a trecut și ziua de mâine nu mă-ntreb pe unde vei mai fi umblând sânge al meu vagabond ca un gând până ieri credincios ca un câine! |