Virgil Gheorghiu

Codrii româneşti
Scutură frunza pe trenuri,
Şi brumele şesului vin pe fanare.

	Semnale melancolice
	Cântă cantoanele,
	Gările galbene
	Cu voiajoare-n crepuri.
Toamna putrezind între poame
Sub coviltire trece pe la bariere,
Spre burguri în cearcăne de bolţi.
Dogari martelează-n podgorii
Ca o incinerare de silvani.
Aud plânsul copilului de fermier la tablă
Învăţând cercul păscut pe alei,
Şi ralul de vânt prin flautele aracilor
Unde se logodeau culegătorii.

Din „Marea vânătoare”

Toamnă cum sapi în frunze fiorduri
Şi chinui în crepuscule soarele pe ruguri.
Încoronorezi prin păduri zeii cu struguri
Când speenul şi lectura urcă peste borduri.

Să nu fiu ucis de mireasma scuturărilor
Te evoc prin neguri monomelod
Du-mă livezii promise ca-n exod
Ocolind mânerul uşii, osul plecărilor.

Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
	Îmi voi aminti
De lacimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.

Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
	Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.

De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
	Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
	Ca ochii stinşi ai mamei
	Peste monogramele valizelor.

Părinţii mei, mângâiaţi-vă, părinţii mei,
Fiul din lumina lămpii
A trecut gardul viu al codrilor
	La divinităţi,
S-a-ncoronat demult cu stelele de mare.

Rămaşi în urmă cu lacrimi pe tacâmuri,
Priviţi trecerea mea neştiută,
	Urmat de pasări
Şi suite clătinate de ambrozie.

În ciliciul iernilor iermit,
Aici mi-e adormirea molcomă,
Îmbiere-n clipotit de seară
Ca să preschimb mărgean crepuscular în pâine.

Păstor de nori visând otave cu susur de lumină
Linsă de lună, naiada mea ascultă
Curgând în văi din fluier răcoarea înălţimilor
Când sub cetini i se înmormântează vălul.

Arătaţi-mă cu mâna, ca o alinare,
Neamului cuminte şi olog din preajma fântânilor,
Cum pătrund încet şi zeiesc
Cu o turmă alungată de silabe
În negură de Walhala, în veacul deschis.

Să plângem patul de flăcări, rozele de culcare
Azi răsfoite cu pasiuni de ierbare.
O singură arşiţă unui poetic orgoliu;
Haitul stelelor ni se revarsă peste doliu.

De câteor mâini strânse voi nu aţi trecut,
În leagăn speriat şi mut,
Printre chemările spinilor
Ca veveriţi în orga pinilor.

Vino să-ngenunchem pe cer; împrăştiat de plecări,
Corul miresmelor de întâie dimineaţă,
	Poate odată,
Ca o ploaie de fluturi, de înfiorări
Se va reîntoarce peste uitata viaţă.

N-am râvnit decât să fiu vier,
Podgoriei bătute-n teascuri lactee.
Păzit de tăcuţii dulăi din lună,
Să aleg vinul câmpului din aromele serii.

Într-un ceas rău, aracii stelelor
S-au preschimbat în azur fără-nţeles.
Pământ neînceput de toamnă,
Ochii aprinşi pentru descântec mi-ai cules.

De-atunci noaptea lupt cu zmeul cântecului,
Să-l ţintesc în fruntea visului
Pe tărâmul celălalt,
Ziua iau de mână sufletul florilor moarte
Şi-aud în cerul casei natale
Scuturarea acelor de brad
Lângă un leagăn străveziu şi mic
Dintre brume de paing.

Din „Tărâmul celălalt”

Texte culese din „Poezia română modernă de la G. Bacovia la 
Emil Botta”, alcătuită de Nicolae Manolescu, 
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968

Înalţă-te, poete, păstrând cu tine lestul!
La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii!
Îmbrăţişarea lumii, privirile şi gestul,
Cu-asprimea unui Hades, supune-le trierii.

Să cânţi suflarea vie, lucire de oglindă,
Nu lenta pleşuvie-a cununilor de laur.
Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima, să prindă
Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur!

Catarg de vis târăsc prin humă.
Nici zbor, nici aruncări de pumă,
Ca stoluri pe un obelisc
Cuvinte vin, precum veneau
Pe fruntea sfântului Francisc.

În baltă, clisă şi gunoi,
Condeiu-mi bont întind şi-nmoi;
Nu sunt un artificier
Să-mi scriu prenumele pe cer.

Dar lectorii cu minte trează,
Vedea-vor cartea de-nnoptează,
Că putregaiul pe hârtie
Străluce ca o galaxie!

Născută-n veghe lungă, în veghe-nlăcrimată,
A mea vei fi mult aşteptată noapte.

Când inima cuvintelor tresare,
Şi-un corn de vânătoare e tăcerea,
Stăpânu-acestei nopţi rămâne-voi.

Peste abisuri, peste surpătura anilor,
Voi simţi trecând
Deasupra culmilor primejdioase ale timpului,
Pe visurile mele tari ca stâncile,
Căprioara amintirii tale.

Iar de-oi sfârşi plămada cu drojdii de imagini
Să crească pâine vie cu miezul de poem,
Din tulburile zilei cu şipotul culorilor
Mi s-o deschide-n faţă, horire, jocul zorilor;
Stelară scânteiere vei scăpăra-n înalt,
Pe cremenile slovii oprindu-te din salt!

Lucra Manole meşterul cu trudă
Şi fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopţii, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, un om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.

S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.

Asemeni lui, purtând un ivs în minte,
Poeţii îşi ating desăvârşirea
Zidind iubirea vieţii în cuvinte.

Texte culese din „Arta Poetică: Antologie de lirică românească”, 
alcătuită de Florin Şindrilaru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983