Din ce copac fantastic, din mari și vechi păduri,
Ți s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcușul, ușor, ca la un semn
Se redeșteaptă timpul încremenit in lemn?
S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simțeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poți să cânți,
Îți trebuie furtună grozavă să-l frămânți...
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcușul tău să miște oceanul necuprins?
De-acum voi ști: adese când treci, tu porți solemn,
La subțioară timpul, încremenit în lemn.
|
