Traian Demetrescu

		Lui Const. Misirliu

I

Cârduri-cârduri ciori de toamnă
		Pleacă...
Desfrunzite crengi de arbori
Pe subt vifor se apleacă...
Cârduri-cârduri ciori de toamnă
		Pleacă...

II

Boi şi vaci cu răget umple
		Valea...
Ceaţa peste deal s-aşterne,
Cum pe sufletul meu jalea...
Boi şi vaci cu răget umple
		Valea...

III

Ninge! ninge!... Alb e satul
		Ninge!...
Ca un cântec de iubire
Soarele în nori se stinge...
Ninge! ninge!... Alb e satul
		Ninge!...

IV

Câinele sub şoprul putred
		Urlă...
Rar o cucuvaie ţipă
Într-o dărâmată turlă...
Câinele sub şoprul putred
		Urlă...

V

În odaie e o pace
		Sumbră...
Greierii – artişti tomnatici -
Au tăcut, pitiţi în umbră...
În odaie e o pace
		Sumbră...

VI

Dogoresc cărbunii-n sobă
		Roşii...
Când şi când de prin coteţe
Aud cum zvonesc cocoşii...
Dogoresc cărbunii-n sobă
		Roşii...

VII

Iar urâtul, - vechi tovarăş, -
		Vine...
Şi în linişte s-aşează
Pe-ale inimii ruine...
Iar urâtul, - vechi tovarăş, -
		Vine...

VIII

În pustiul meu de gânduri
		Caut...
Pe la uşă vântul cântă,
Ca un solo spart de flaut...
În pustiul meu de gânduri
		Caut...

IX

Răzvrătit mereu de grele
		Patimi...
Îmi simt tinereţea dusă,
Îmi simt ochii plini de lacrimi,
Răzvrătit mereu de grele
		Patimi...

X

Prins de zid, în taină bate
		Ceasul...
Şi-mi măsoară insomnia
Şi durerea cu compasul...
Prins de zid, în taină bate
		Ceasul...

XI

Şi-aţipind pe mâini cu fruntea,
		Dulce...
Despre ziuă vine somnul
Peste gene-mi să se culce...
Aţipind pe mâini cu fruntea,
		Dulce...

XII

Necurmat afară ninge,
		Ninge!...
Vai de vetrele în care
Focul nu mai e, se stinge...
Necurmat afară ninge,
		Ninge!...


  

    
Tweet

    
Share
    







  

	Pe plopii ninşi
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb linţoliu,
Şi, trişti, de foame par învinşi...

	Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori...

	În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare şi zăpadă
S-ascund mormintele în şir...

	Şi pe când trec,
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Şi-n suflet plânsul îl înec;

	În aiurări
De spaimă inima mea moare...
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sunt orice cărări...

	Şi mă învinge
Un gând amar, ştiind că-odată
Şi peste groapa mea uitată
Vor trece corbii şi va ninge.


  

    
Tweet

    
Share
    







  

La Nord, în ţările ploioase,
Cu melancolice popoare,
Sunt visători ce plâng şi sufăr
	De nostalgii de soare...
Şi, rar, când cerul le trimite
O rază caldă, o zâmbire,
În loc să cânte, să renască,
	Ei mor de fericire...


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Cânta încet din Weber: “gândirile din urmă”,
Poema unui geniu ce-apune maiestos,
Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă
Pe-o tristă armonie cu sunet dureros!

Şi degetele-i albe pe clapele sonore
Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind;
Erau în miez de noapte târzii şi tainici ore...
Parcă simţeam pe Weber lângă clavir murind!...

Tăcuse deodată, şi fruntea ei curată
Alăturea de mine se rezemă uşor,
De gura-i voluptoasă, c-o patimă-nfocată,

M-apropiai atuncea sfios, tremurător!
Şi ne-am robit iubirei, în fericire-adâncă...
Dar nu ştiu cum... clavirul părea că plânge încă!


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Trec orele ca nişte note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei...

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârşitul
Şi tristul gol că nu mai sunt...

Ca cerul unei seri de toamnă
Se-ntunecă pierduta minte:
Nimicul îşi întinde noaptea
Pe calea ducerei-nainte...

Uimit în loc s-opreşte omul
Ca-n faţa unui ne-nţeles:
Din gândurile risipite
Nehotărârea a cules...

Şi clară o lumină numai
Îi stă-n adâncul cugetării:
Că trece, - şi rămân în urmă-i
Nemărginirile uitării...


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Pe-o margine de drum, departe,
Ca un pribeag pierdut în lume,
Creştea o floare solitară,
Ce poartă cel mai dulce nume.

Înstrăinată-ntr-o mulţime
De ierburi şide grâne-nalte,
Părea batjocorită, moartă,
Uitată, printre celelalte.

Sub vântul ce trecea zburdalnic
Ea s-apleca tot spre pământ,
Precum o floare gânditoare
Ce plânge lângă un mormânt.

Nu ştiu de ce atras spre dânsa,
Apropiindu-mă încet,
Am cugetat adânc atuncea
La sufletul unui poet! 


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Sunt flori uitate întro seră,
	Cum într-un suflet tris şi gol
Rămân speranţele din urmă
	Din risipitul stol...

Nici o femeie nu le-atinge,
Deşi au cel mai blând parfum,
Nici cel puţin nu le omoară
	În pagini de album.

Când umbre din apus, prin geamuri,
În jurul lor sfios se strâng,
Par nişte ochi ascunşi de lume,
	Ce-n taina serei plâng...


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Din tot ce e mai trist în toamnă,
Pe când natura-i mai pustie,
Trezind în sufletele noastre
O notă de melancolie,

Gândesc la florile acelea,
Cununi de-aducere-aminte,
Cari-au trăit în cimitire
Şi mor uitate pe morminte...


  

    
Tweet

    
Share
    







  

Pribegi, veniţi din altă ţară,
Doi muzicanţi bătrâni, cu plete
Cerşetoreau, cântând pe stradă
	Din clarinete.

O fată îmbrăcată-n zdrenţe
Îi însoţea dintr-o chitară,
Atât de galbenă şi slabă,
	Părea de ceară...

Şi câinii îi lătrau... şi vântul...
Le răspundea cu lungi ecouri;
Un cârd de corbi ţipa iernatic
	Pierduţi prin nouri...

  

    
Tweet

    
Share
    







  

Când, primăvara, vine-n cârduri
Poporul blând de rândunele,
Eu parcă-aştept să se rentoarcă
	Şi visurile mele.

Când viaţa pare mai frumoasă
Şi mai lipsită de suspine,
Eu tot aştept să se rentoarcă
	Şi visele-mi senine...

Se duce vara... şi se duce
Poporul blând de rândunele,
Iar eu mă simt tot mai departe
	De  visurile mele...

Poezii culese din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968


  

    
Tweet

    
Share