Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granit
Pe care-eternitatea înghețase,
Și mă-nchinam la ele ca păgânul
Ce roagă marmurele sfinte să nu-l lase
De duhurile negre ispitit.
Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,
Și simt o bucurie ne-nțeleasă
Văzându-le așa plăpânde
C-ar tremura și de-un suspin,
De-o șoaptă...
O, vraja-amețitoare a gândurilor blânde!
Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată
Viața rece-a sufletului –
Ce mister?
Și ce să fie raza rătăcită
Ce-a coborât s-aducă-nduioșare
În gândurile prinse-n lanț de fier?
...Un cântec se aude-n stradă,
E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoțește
Pe cei ce spun adio celor vii –
Și soarele ferestrele dezmiardă...
O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii!
Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, București, 1976
|
