Şt.O.Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici
	Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
	Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
	Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
	În portu-i de la ţară...

Căta la noi aşa de blând,
	Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
	Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
	Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
	Duminecii preasfinte...

Convorbiri literare, 15 august 1900


  

    
Tweet

    








  

Nimic nu-nvaţă blestemaţii!
Şi eu mi-am zis de-atâtea ori
Că dau la dracu meditaţii...
Dar vezi că cele trei surori
Îmi sunt cu mult mai dragi ca fraţii
Cei răi şi neascultători.

Afară-i noapte, vijelie,
Şi-i cald în salonaşul lor...
Mă-ntâmpină cu veselie
Şi toate mă salută-n cor
Şi fiecare vrea să ştie:
"Ce face domnu profesor?"

În lecţii ele-şi spun secrete,
Fac haz pe socoteala mea.
Îşi muşcă buzele şirete,
Pufnesc de râs, fără să vrea...
"Ti, bată-vă norocul, fete!"
Şi mama face haz şi ea...

La masă - glume, gălăgie...
Şi cea dintâi îmi toarnă vin,
Drăguţ a doua mă îmbie,
A treia-mi dă paharul plin...
E, cine-mi poate spune mie
În sănătatea cui să-nchin?

Târziu, când plec de ies în stradă
Şi-i întuneric peste tot,
Ah! unde-s ele să mă vadă,
Orbit de viscol, cum înot
Prin valurile de zăpadă...
Şi drumu-i lung şi nu mai pot...

În odăiţa-ntunecată
E frig... Eu, zgribulit, din pat
Ascult viforniţa turbată
Şi-adorm cu gândul fermecat
La basmul vechi: "Au fost odată
Trei mândre fete de-mpărat..."

Convorbiri literare, 1 aprilie 1896


  

    
Tweet

    








  

E noapte; la micuţa casă
Fereastra licăre-n lumină...
Vezi feţe vesele la masă:
Ei povestesc glumind şi-nchină.

Tu, singur, te strecori prin ceaţă
Şi-arunci privirea cu sfială:
Te-apucă dor de-o altă viaţă,
De linişte patriarhală...

În vis, te-apropii de fereastră,
Şi numa-n vis le tulburi pragul:
"Primiţi, primiţi la vatra voastră
Să hodinească şi pribeagul..."

Floare-albastră, 31 ianuarie 1899


  

    
Tweet

    








  

De mult înstrainatul
	De-abia ce ţi-a sosit,
Aşterne-i, mamă, patul
Să doarmă dus băiatul
	Bolnav şi obosit!

Bătu el multă cale
	De când te-a părăsit...
Învins de dor şi jale
Pe prispa casei tale
	Se culcă obosit...

Ci nu-ntreba: pe unde
	A fost şi ce-a găsit?
El rana-şi va ascunde
Şi nu-ţi va şti răspunde
	Decât: - Sunt obosit...

Floare-albastră, 20 decembrie 1898


  

    
Tweet

    








  

Streşinile se dezgheaţă,
Picură mărgăritare...
Ce de lume! Ce de viaţă!
Şi ce larmă-asurzitoare!

A întinerit natura;
Negustorii zdrenţuroşi
Ţipă cât îi ţine gura:
- Hai la ghiocei frumoşi!

În mansardă locuieşte
Un artist. Băiat sărac,
De un ceas se chinuieşte
Ca sa vâre aţa-n ac.

Şi cârpindu-i, biet, cum ştie
Pantalonii vechi de dril,
Fluieră de bucurie...
Bine ai venit, april!

Viaţa, 8 ianuarie 1895


  

    
Tweet

    








  

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
	De vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i poveşti...

El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
	Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geamuri,

El stânge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
Întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit
Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îşi schimbă fără veste tonul
Şi-uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător
De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce vac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...

		Văzând fugită
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!...

Flacăra, 22 octombrie 1911


  

    
Tweet

    








  

De ce aşa de trist rămâi
Şi trist înăbuşi un suspin,
Când rândunici în ţară vin
Din ţări cu rodii şi lămâi
Şi vezi cocorii cei dintâi
Rotindu-se sub cer senin?

De ce aşa de trist revii
Şi trist rămâi, suspini stingher,
Când negurile iernii pier
Şi roua scânteie-n câmpii
Şi mii de ciocârlii zglobii
S-avântă ciripind la cer?

De ce aşa de trist suspini
Şi trist rămâi atuncea când
Vezi florile-nflorind pe rând
(Şi chiar măceşii plini de spini)
Şi vezi pe-alee, prin grădini,
Părechi de-ndrăgostiţi trecând?

- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta
Când numai dragoste respiri
În tot cuprinsul mândrei firi,
Când toate râd în preajma ta
Şi plânge-n tine inima
Însângerată de-amintiri?...

Viaţa românească, august 1911


  

    
Tweet

    








  

Trei vagabonzi la poartă-mi vin;
Artişti - o mică trupă:
Copiii după ei se ţin,
Şi câinii dau să-i rupă...

Sunt doi micuţi, e mama lor;
Ea, cu flaşneta-n spate.
E-o zi de toamnă, pic de nor,
Dar cât de triste-s toate!

Cu ochii duşi, ca în extaz,
Ea cântă, şi ei joacă,
Îi cade părul pe obraz
Şi praful o îneacă.

Ei joacă, sar şi se-nvârtesc,
Împiedicaţi în zdrenţe;
Răsuflă greu când se opresc
Şi fac la reverenţe.

Întinde piciul istovit
O pălărie spartă:
Comedia s-a isprăvit,
De-acu - la altă poartă...

Pe urma celor ce s-au dus
Vârtej de frunze-aleargă...
Că mulţi mai poartă Cel-de-sus
Pe lumea asta largă!

Viaţa, 28 ianuarie 1896


  

    
Tweet

    








  

Citesc... De sub pleoapă nu o dată 
Îmi scapără în jos, pe-obrazul meu, 
O lacrimă... şi te citesc mereu 
Şi parcă te-aş citi întâia dată! 

Ce orizonturi nouă-mi luminezi
Cu raza genială-a minţei tale!
O lume ideală tu-mi creezi
Şi peste toate-arunci un giulgi de jale
Ce fâlfâie întunecat în aer...

Şi strunele pe care ning petale
Suspină-amar, ca-n vis, abia atinse
De degetele-ţi palide şi reci,
De degetele-ţi reci şi-atât de pale...
scotând sub mâna ta măiastră un vaier...
Şi fruntea ta cu lauri o-ncununi,
Cu crini, cu nuferi, feregi din genuni,
Cu trandafiri ce din grădini i-aduni...

Plutind spre culmi cu aripele-ntinse,
Învăluit în nouri, tu petreci
În sfânta-apoteoză-a morţii reci...
O, numele tău sfânt poţi să ţi-l treci
În cartea nemurirei necuprinse...
Cât va mai izvodi glas omenesc,
Un viers in dulcea limbă-armonioasă
Din cea mai scundă şi-umilită casă
A preamăritului grai românesc!

Flacăra, 22 iunie 1913

Poezii culese din "Şt. O. Iosif. - Versuri originale şi tălmăciri", Editura pentru Literatură, 1965


  

    
Tweet