Odaia asta - V. Copilu Cheatră

Nopţile sufletului meu sunt grele
Cum ceru-n dricul verii fără stele,
Nu mai e nimeni pe nume să mă cheme,
Până şi margaretele par pale crizanteme.

Paşii tăi îi aud prin inimă umblând,
Iar podul palmelor ţi-l simt pe frunte blând,
Mi-s clipele ca buzele uscate
De-atâta jale câtă ninge din muşcate.

Unde-s degetele tale ce mângâiau uşoare,
Să plouă iarăşi peste ele soare?
Povestea se încheie cu a fost odată,
De-atâtea bucurii mărunte luminată.

Din „Constelaţia Iuliei”