Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Octavian Goga

(1881 - 1938; biografie)

Rugăciune
Plugarii
Noi
Dorința
Sara
Pe înserate
Fără țară
E sărbătoare
Apostolul
Doina
Dăscălița
La groapa lui Laie
A murit...
Cântece
Bătrâni
Pribeag
Pace
Părăsiți
Inima
Casa noastră
Scrisoare
Nepotrivire
Cântece - IV
Oameni
Scrisoarea ta
Tăcerea ta...
O lacrimă
Unui orb
Cărbunii
O ramură întârziată
Aeternitas
Așteptare


         

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios , stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea.
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii.
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firi-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele obosite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Luceafărul, Budapesta, 1 septembrie 1905
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Plugarii

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creștini ce n-aveți sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziți din lacrimi și sudoare.

Cu mila-i nesfârșită, cerul
Clipirii voastre-nduioșate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Și inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De șopot tainic de izvoare.

În coapsa grăitoarei miriști
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Și-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaște
Și toată frunza ei vă știe.

Purtați cu brațele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Subt strălucirea-nlăcrimată
A dimineților de vară.
Și nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă așază
Cununa razelor lui sfinte.

A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul vitreg vă lovește,
Când cerul bine-vă-cuvântă.
Dar dacă-n schimbul pânii voastre,
Piticul vă plătește fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Și vă trimite mângâiere.

Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Și-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaș de paie.

Frați buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolți albastre,
Sfințiți cu roua suferinții
Țărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele și râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora.

A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frânge,
Al meu e cântul ce-n pustie
Neputincioasa jale-și plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare,
Trăiește-nfricoșatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.

Luceafărul, Budapesta, 1 ianuarie 1905
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori
Și lacrimi multe, multe... 

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desișuri,
Și jale duce Murășul,
Și duc tustrele Crișuri. 

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și jalea plâng
Și tata, și feciorul.
Sub cerul nostru-nduioșat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora. 

Și fluturii sunt mai sfioși
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
Își înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Și Oltul, biet, bătrânul... 

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-au răposat
Și moșii, și părinții...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...

Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Dorința

Departe-aș vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineața de Florii
Să mă cunun cu tine. 

Să ne-așezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Și tu, cea mai frumoasă. 

Să vie și mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are. 

Acolo să trăim în munți
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Și să le spun din carte: 

Că sunt din neam împărătesc,
Din țară-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era a lor odată... 

Și că azi oamenii-nvățați
Așteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească. 

Copiii noștri să-i înveți
Tu: Crezul... Născătoarea...
S-ajung să-i văd cântând pe toți
În strană, sărbătoarea. 

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deșerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: „Dumnezeu să-l ierte!”

Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie:
„Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
„Pe-un om de omenie!...”

Luceafărul, Budapesta, 15 septembrie 1902
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Sara

Bolta și-a cernit năframa
Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe câmpuri
Pleacă fruntea-ngândurată.

Zarea-și picură argintul
Pe ovezele de aur,
Ostenit, din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.

Codrul cântăreții-și culcă,
Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.

S-a oprit trudita-moară,
Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă.

Doarme cerul și pământul
Într-o dulce-mbrățișare...
Doar izvorul mai tresaltă
Ca un sân de fată mare. 

Luceafărul, Budapesta, 1 septembrie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Pe înserate

Mireasa ceriului albastru
Își împânzește-n ape chipul,
De vraja ei tresare unda
Și-nfiorează-se nisipul.

S-aștern bobițele de rouă
Pe-ntinsul luncii patrafir:
Din mâna ceriului, părinte,
Se cerne preacuratul mir...

În mulcom zvon se-mbrățișează
Cu apa trestia bolnavă -
Doi licurici și-aprind sfiala
În adăpostul de otavă.

S-aude toaca cum, grăbită,
În fag o bate-o gheunoaie -
Se odihnesc pe iarbă mieii,
Și zurgălăii de cioaie,

Domol purcede glas de schijă
De la clopotnița din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal. 

Luceafărul, Budapesta, 1 ianuarie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Fără țară

Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinți.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte
Țin strajă unui gând de veci.
Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cântul meu se înfășoară
În giulgiul veșnicei tăceri...
Și printre voi îmi duc povara
Stropit de râs și de noroi,
Căci vai de cine-și pierde țara
Ca să și-o ceară de la voi... 

Din volumul „Cântece fără țară”, 1916

La inceputul paginii

         

E sărbătoare

E sărbătoare pe câmpie, și-n suflete e sărbătoare,
Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare.

Sunt Paștile cele frumoase, și-n fire zvonul lor străbate,
Clopotnița-și îndoaie trudnic încheieturile uscate.

Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă,
Eu simt strigarea ei aprinsă, și-n vorbe sufletul o schimbă:

Voi toți cari suferiți și plângeți sub larga-ntindere albastră
Veniți, veniți, căci va să vie curând împărăția voastră!

Veniți voi, obidiții lumii, cu buzele înfrigurate,
Voi, chinuiții de arsura unei tăceri îndelungate;

Voi, osteniți fără nădejde, voi, slujitorii fără plată,
Voi, căror vremea v-a dat veșnic numai porunca blăstămată;

Voi, ce muncirăți pentru alții, trudind cu mâinile-amândouă,
Veniți, căci zvonul meu acuma vestește învierea, vouă!

Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,
Eu cerului vă strig durerea, și Dumnezeu din cer aude!

Aduc lumina care sparge și sfarmă capiști de păcate,
Zăvoarele mucigăite din temnițe întunecate!

Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoșată de-a vedea,
Și prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea!

Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet
Și-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret. 

Luceafărul, Sibiu, 1 mai 1907
Din volumul „Ne cheamă pământul”, 1909

La inceputul paginii

         

Apostolul

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-și închide
Sus, pe-o căpiță de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliță -
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiță.

Moșneag albit de zile negre,
Așa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se așază,
Și sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moșneagul.

Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Și fusul se oprește-n mâna
Înduioșatelor neveste.
Moșnegii toți fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinși, feciorii strâng prăseaua
Cuțitului din cingătoare.

Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântatorului părinte,
Și-atâta dor aprind în inimi
De clipa răzbunării sfinte.
Bătrânul mag înalță fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârșit de jale!

Același dor tresare-n piepturi,
Când glasul strigător răsună,
Și gemăt înfioară firea
Prelung și greu, ca o furtună.
Frăgarul își îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.

Din cetățuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunții lui boltite
Din aur împletesc cunună.
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ție,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!

Luceafărul, Budapesta, 15 ianuarie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Doina

O doină plânge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Și legănate lin s-afundă
În pacea codrilor de brad...

Cântare, meșteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Și-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet...

Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Și plânsul veacurilor duse
Mă înfioară când te-ascult...

Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a aninat?...

Și cât vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururea cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Și moartă turma lui de oi?...

Târziu odată - cine știe? -
Trecând pe-aici un călător,
Te va culege dintr-o floare,
De dup-o aripă de nor...

Te-a coborâ în largul văii,
Și-o lume te va asculta,
Și-o lume-ntreagă va începe
Să plângă cu durerea ta...

Din volumul „Din umbra zidurilor – Coarde vechi”, 1913

La inceputul paginii

         

Dăscălița

Când, tremurându-și jalea și sfiala,
Un cânt pribeag îmbrățișează firea,
Și-un trandafir crescut în umbră moare,
Și soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliță.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu ești din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile și de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Și mâna nu-i atâtea știutoare.

Moșnegi, ceteți ai cărților din strană,
Din graiul tău culeg învățătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală și cuminte.

La tine vin nevestele să-și plângă
Feciorii duși în slujbă la-mpăratul,
Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte țări când le trimiți oftatul...
Și fete vin, să le-nflorești altița,
La pragul tău e plină ulicioara,
Și fetele își șopotesc în taină:
„Ce mâni frumoase are domnișoara!”

...Așa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deșert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un gând răzleț îți înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniți fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, și din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnișoară...

Luceafărul, Budapesta, 1 aprilie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

La groapa lui Laie

Am venit să-ți spun o vorbă
Azi, când pleci în țări mai bune,
Niculaie, Laie Chioru,
Cântăreț din patru strune;

Du-l cu tine meșteșugul
Care ne-ntărea soboru:
Meștere a nouă sate,
Lăutare, Laie Chioru!

Unde norii-și țin popasul
În lăcaș de mărgărint,
Șede Domnul cu Sânpetru
La o masă de argint.

Tu să-ți pleci ușor genunchii
Și ușor să-ți pleci grumazul,
Și pe umerii vioarei
Să-ți apeși domol obrazul.

Și să cânți un cântec, Laie,
Cum se cântă-n sat la noi,
Când se tânguie ciobanul
După turma lui de oi.

Povesti-va atunci struna
Înălțimilor albastre
Vremea lungă câtă jale
Scris-a-n sufletele noastre.

S-ar întuneca pământul,
C-ar veni, veni, țigane,
Toate stelele s-asculte
Glasul strunei năzdrăvane.

Blând zâmbire-ar Milostivul...
Iar din geana lui de-argint
Lacrimi-ar cădea-n adâncul
Norilor de mărgărint.

Ni s-ar stinge-atunci necazul
Ce de mult ne petrecea:
Între stelele de pază
Am avea și noi o stea.

Luceafărul, Budapesta, 1 ianuarie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

A murit...

De-o zi-n-treagă plâng alături biata Mura cu fecioru.
În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru.

De-nvălire o vecină s-a-ndurat cu două straie,
Și drept pernă o desagă a umplut Mura cu paie.

L-a legat pe sub bărbie cu năframa de mătasă,
O scumpete pusă-n ladă de pe când era mireasă.

Busuioc și izmă creață a adus cumătra dar,
Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creițar.

Într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte,
Nu mai umblă azi, și Mura de păcat se teme foarte...

Între foi de nuc, alături, lângă fruntea lui de ceară,
Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară.

Doi cărbuni sfiala-și scapăt, adormind sub pirostrii,
Întunerecul coboară prin ferestrele pustii...

Mura stă pe fața vetrii și-i cad lacrimi în cenușe...
Leneș scârțâie țâțâna ruginită de la ușe.

Se ivește-n prag copila judelui Zăbun, cea mare,
Și din mâneca cămășii scoate-n-cet o lumânare.

Cruce-și face, o aprinde... Tremurând, para gălbuie
Nu se-ndeamnă de sfială, cât pe-aci era s-apuie...

- Nu mai plânge, Mură, leică, zice fata lăcrămând.
Mura stă cu fața stinsă și răzleț o paște-un gând:

Ce viață fără milă... Lângă mort, la căpătâi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumânarea cea dintâi.

Luceafărul, Budapesta, 1 februarie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Cântece

I

Sus la cârciumă-n Dealu Mare,
De trei zile țin soboru...
De trei zile beau și-mi zice
Din laută Laie Chioru!

De trei zile, măi copile!
Doru-i greu și jalea-i multă,
Și tot zice, să le-aline,
Laie Chioru din lăută.

Zi, măi Laie, înc-un cântec
De-o cămașă cu altiță
Și de-un drac cu ochii vineți,
De-o Aniță cârcimăriță.

C-a trecut și postul mare,
Și moșia mi-e arată,
Și crâșmarul dus la târguri...
Foaie verde, foaie lată!

Zi, măi Laie, de-o bălaie
Cu trupșor subțire, nalt...
Tu c-un ochi nu vezi, țigane,
Să-l închizi și celălalt!...

Luceafărul, Budapesta, 15 martie 1903

II

Măi crâșmare Niculaie,
Ce mai zici de lumea asta?
Dumnezeu să-ți ție vinul,
Și norocul, și nevasta!

Cum mai umblă tărgurile?
Băutura-i acră, vere,
Dar ți-e harnică nevasta,
Arz-o focul de muiere!

Bea și tu cu mine astăzi,
Că eu beau să-mi stâmpăr doru,
Parcă-i alta lumea asta
Când ne zice Laie Chioru.

Laie Chioru - bată-l Domnu -
El nu vede toate cele;
Știe două din laută:
Una-i dor și una-i jele.

Când de dor ne zice Laie,
Tremură cupa pe masă;
Când de jale cântă Laie,
Zboară cupa pe fereastră.

Și-aș aprinde-atuncea satul...
Să-l văd pară , vâlvătaie...
Ochii vineți foc să-i arză...
Măi crâșmare Niculaie!

Luceafărul, Budapesta, 1 mai 1903

III

Bea și dumneata, părinte,
Dumnezeu să-ți ție darul,
Să mai poți ceti psaltirea
Și să poți goli paharul.

Că noi bem de patru zile
Cu crâșmarul, umfle-l zmeii,
Bem, părinte, ca la nunta
De la Cana Galileii.

Ce-ar mai fi de lumea asta,
- Zice-alaltăieri vecinul -
Ca la nunta de la Cana,
De-am găti din apă vinul?

N-ar fi bine, măi vecine!
N-ar fi crâșme-atunci de loc,
Și crâșmarul Niculaie
Nu s-ar duce-n iarmaroc...

N-ar mai fi nici Laie Chioru,
Ție-l paza Maicii sfinte,
Nici Anița-cârcimărița,
Și ne-am prăpădi, părinte!...    

Luceafărul, Budapesta, 1 mai 1903

IV 

Lună, lună, stea vicleană,
Neam de fire de vădană,
De ce dorurile mele
Spusu-le-ai la stele?

Stelele, sus, călătoare,
Fete mari, clevetitoare,
Mi-au dus vântului oftatul
Și mă știe satul.

Luceafărul, Budapesta, 15 martie 1904

V

Dorurile mele
N-au întruchipare,
Dorurile mele-s
Frunze pe cărare...
Spulberate și strivite frunze pe cărare.

În zadar le caut
Visurile mele,
Strălucită salbă,
Salbă de mărgele...
Minunată și pierdută salbă de mărgele.

Tot ce-mi țese noaptea,
Zorile-mi destramă,
Mi s-a dus norocul...
Nu-l mai plânge, mamă...
La icoana Preacuratei nu-l mai plânge mamă.

VI

Fată mare, fată mare,
Călătoare printre stele,
Vin la tine-n miez de noapte
Toate visurile mele.

La fereastra ta, șirete,
Bat din aripi de mătasă,
Fată mare, fată mare,
Lasă-le să vie-n casă.

Tremurând să treacă geamul,
Să se-nșiruie mărunte
Pe șuvița de pe tâmplă,
Pe șuvița de pe frunte.

Fată mare,-n zorii zilei
Te-a vedea seninul soare
Strălucind cu o cunună
De albe mărgăritare.

Luceafărul, Budapesta, 1 decembrie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Bătrâni

De ce m-ați dus de lângă voi?
De ce m-ați dus de-acasă?
Să fi rămas fecior de plug,
Să fi rămas la coasă...

Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzlețe,
Și-aveați și voi în curte-acum
Un stâlp la batrânețe.

M-aș fi-nsurat când isprăveam
Cu slujba la-mpăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rând cu toți...
Cum m-ar cinsti azi satul...

Câți ai avea azi dumneata
Nepoți, să-ți zică: „Moșu...”
Le-ai spune spuză de povești...
Cu Împăratu Roșu...
..................................................

Așa... vă treceți, bieți bătrâni,
Cu rugi la Preacurata,
Și plânge mama pe ceaslov,
Și-n barbă plânge tata...

Luceafărul, Budapesta, 1 decembrie 1902
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Pribeag

Plânge-o mierlă-ntr-o răchită
La răscruci în Dealu-Mare...
Suie-n pas domol răzorul
Un voinic pe murg călare...

Jos, în smalț de soare-apune,
Turla satulul străluce;
Sapă murgul și nechează
Și-nspre vale vrea s-apuce...

Se înalță-n șea voinicul,
Vede-o casă-ntre poiene,
Și cu mâneca cămășii
Zvânt-o lacrimă din gene...

Într-o clipă strânge frâul
Și-l îndeamnă-n altă parte,
Dârz pleoapele-și închide...
„Du-mă, murgule, departe!...”

Sfarmând jgheabul cu potcoava
Drumului s-așterne murgul -
Peste plopi cu frunza rară
Cade-nlăcrimat amurgul...

Luceafărul, Budapesta, 1 decembrie 1904
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Pace

Luna-și picură argintul,
Tremurându-l pe fereastră;
Vede-atâta împăcare
Străjuind căsuța noastră.

Lângă pat, zâmbind, stă mama,
Adormindu-și copilașii,
Cămășuță cu mătasă
Le-a cusut mâna nănașii.

Numai moșul povestește,
Așezat pe fața vetrii – 
Dumiriți de-o pildă veche,
Îl ascultă doi cumetri.

Dar auzi! Cățelul latră,
S-aud șopote-n ogradă
Și s-aude, subt opincă,
Scârțâitul de zăpadă.

S-a curmat de-odat' povestea
Și-i tăcere mută-n casă – 
Osteniți dorm ochelarii
Pe ceaslovul de pe masă.

Licărind o raz-atinge
Geamul ușii de la tindă,
De trei glasuri legănată,
Se-nfiripă o colindă...

De sub țol ridică fruntea
Două fețe bucălaie...
Blând zâmbește din icoană
Cuviosul Niculaie...

Luceafărul, Budapesta, 1 ianuarie 1905
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Părăsiți

Stinsă-i para lumânării
De pe lespedea de piatră,
Și bătrânii, bieți, alături
Tot mai stau, uitați, la vatră.

Luna trece șura popii,
Luminând în drum pridvorul -
Pipa moșului nu arde,
Baba și-a uitat fuiorul.

Doar târziu, când prind mai aprig
În vecini să latre câinii,
Ei tresar, se văd în față
Și plâng amândoi bătrânii.

Câtă jale le-a fost scrisă!
Doi feciori aveau la casă...
Unu-i mort de astă-toamnă,
Altul stă cu domni la masă.

Luceafărul, Budapesta, 15 martie 1905
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Inima

Biată inimă bolnavă,
Făgădău la drum de țară,
Cine-și mai aduce-aminte
Câți drumeți te cercetară?

Tu n-aveai zăvor la tindă,
Nici scumpete la măsură,
Și-ai cinstit pe fiecare
C-un pahar de băutură.

Cum veneau în miez de noapte
Călători pribegi în lume,
Toți stăpâni la tine-acasă,
Răi de plată, buni de glume...

Tu la toți le-ai dat hodină,
Și le-ai dat popas în cale,
Pân' s-a risipit pe drumuri
Plinul pivnițelor tale.

Azi ești goală și săracă,
Și crâșmaru-ți dă să moară,
Cine să-ți mai treacă pragul,
Făgădău la drum de țară?...

Din volumul „Din umbra zidurilor – Coarde vechi”, 1913

La inceputul paginii

         

Casa noastră

Trei pruni frățini, ce stau să moară, 
Își tremur' creasta lor bolnavă, 
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri 
Un pumn de fire de otavă. 
Cucuta crește prin ogradă, 
Și polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta, 
Vecine Neculai al popii!...

De pe pereții-ngălbeniți 
Se dezlipește-n pături varul, 
Și pragului îmbătrânit 
Începe-a-i putrezi stejarul; 
Iar dacă razele de soare 
Printre șindrile facu-și cale, 
Văd sporul pânzei de păianjen 
Și-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute 
Sub vreascurile stinse-a vetrii 
Poveștile-nșirate seara 
De-atâtea cuscre și cumetri; 
Cum tremură cenușa aspră, 
Ce-nfiorați îmi par cărbunii 
De vraja care-o mai păstrară 
Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în meșter-grindă, iată-l, 
Răvașul turmelor de oi; 
Șireagul lui de crestături 
Se uit-atât de trist la noi. 
Îmi duce mintea-n alte vremi 
Cu slova-i binecuvântată. 
În pragul zilelor de mult 
Parcă te văd pe tine, tată.

Și parc-aud pocnet de bici 
Și glas stăruitor de slugă 
Răsare mama-n colțul șurii, 
Așază-ncet merindea-n glugă... 
Înduioșată, mă sărută 
Pe părul meu bălan, pe gură : 
„Zi Tatăl nostru seara, dragă, 
Și să te porți la-nvățătură!”...

Și uite-mi trec pe dinainte
În rânduri- rânduri toate cele:
Orașul înnegrit de fumuri
Și toate plânsetele mele.
Cum m-am facut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Și m-am trezit pe nesimțite
Că-mi zice satul „Dumneata...”

Și câtor strigături la joc
Țineam cu glasul meu ison,
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machedon.
Și ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Și dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Și valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus...
Eu vă sărut, păreți străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie...
................................................
De ce-ți ștergi ochii cu cămașa,
Ori plângi, vecine Niculaie?...

Luceafărul, Budapesta, 1 august 1903
Din volumul „Poezii”, 1905

La inceputul paginii

         

Scrisoare

Vezi cum trece vremea,
Și tu, tot departe,
M-am gândit acuma
Să-ți trimit o carte.

A-nflorit mușcata
Din grădina noastră,
Și-i atât de roșu
Macul din fereastră...

Straturile-n luncă
Toate-s semănate -
Și-ți spune nănașa
Multă sănătate.

Și mai este-o veste,
- Știi tu, nene, oare? -
Peste-o săptămână
Mărităm pe Floare.

Tata-i dus la târguri,
Mama stă și coasă
Și tot plânge, biata,
Că nu ești acasă.

Eu, pe gânduri dusă,
Trec seara-n ogradă,
Plâng acolo-n taină,
Plâng să nu mă vadă...

Bată-le pustia
Cele țări străine...
Ne gătim de nuntă
Și gândim la tine...

Luceafărul, Budapesta, 15 februarie 1906
Din volumul „Ne cheamă pământul”, 1909

La inceputul paginii

         

Nepotrivire

Am întâlnit-o ieri în cale,
Sus, la răscruci, lângă alun,
Nu ne-am văzut de ani de zile
Cu fata judelui Zăbun.

Drăguța mea de la podmol,
Din nopțile cu șezători,
Și-a pironit ochii-n pământ,
Posomorâți și visători.

I-am prins mânuța s-o alint,
Nedumerită se uita,
Drăguța mea de la podmol
Mi-a zis sfioasă „dumneata”.

Iar când am prins-o de mijloc
Și-am sărutat-o lung pe gură,
Mi s-a ascuns la piept și-a plâns:
„De ce te-ai dus la-nvățătură?...”

Luceafărul, Budapesta, 1 august 1903
Din volumul „Ne cheamă pământul”, 1909

La inceputul paginii

         

Cântece - IV

De va veni  la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Nu-i vina ta... Așa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii:
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii...

Și cine s-ar opri să plângă
O frunză veștedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Și râd în răsărit de soare?...

Din volumul „Ne cheamă pământul”, 1909

La inceputul paginii

         

Oameni

Sunt oameni toți, și-i plin în lume
De vameși și de farisei,
Îi văd și nu-nțeleg anume
Ce mă mai poartă printre ei.

Le ard blesteme ceriul gurii
Când ți se par duioși și triști,
Aștern peste pornirea urii
Blândețe de evangheliști...

Prin valul care nu se curmă
Arare când mă mai strecor,
Eu simt minciuna cea din urmă
Ce-a umezit buzele lor...

Și-n minte-atunci mi se desface
Misterul proniei ce-a pus,
Ca-n staul, între dobitoace,
Să vie pe pământ Isus...

Luceafărul, Sibiu, 12 martie 1912, 
Din volumul „Din umbra zidurilor”, 1913

La inceputul paginii

         

Scrisoarea ta

Scrisoarea ta mi-a destrămat
A visului beteală,
Ce viperă ți-a-mprumutat
Veninul drept cerneală?...

Cu slova ta vin anii toți,
Și-n vraja lor mă fură...
În rostul ei mărunt cum poți
Să-nchizi atâta ură?...

Cetind-o azi, ca alte dăți,
În mine-un gând tresare:
Ce-ar fi s-o sfârtic în bucăți
Și s-o arunc în mare?

Din ale scrisului tău vești
Otrava s-ar desprinde,
Ca mâine-atât amar de pești
Pescarii n-ar mai prinde...

Luceafărul, Sibiu, 12 martie 1912, 
Din volumul „Din umbra zidurilor”, 1913

La inceputul paginii

         

Tăcerea ta...

Mai ții tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umedă, albastră...
În pacea ei înfiorată
Vorbea numai tăcerea noastră...

De-atunci atâtea nopți trecură,
Tot nopți cu șoapte și cuvinte...
Din câte-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte...

Dar până-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămâie
Și-o să-mi vorbească totdeuna
Tăcerea ta din noaptea-ntâie...

Luceafărul, Sibiu, 6 mai 1912
Din volumul „Din umbra zidurilor – Clipe”, 1913

La inceputul paginii

         

O lacrimă

De-ar fi să-ți împărțești o dată
Tu bogățiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ți-aș cere-o lacrimă să-mi dai.

Mi-ai da atunci un strop de suflet
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare.

Din volumul „Din umbra zidurilor – Clipe”, 1913

La inceputul paginii

         

Unui orb

- Cu prilejul bătăilor de flori de la București -

Când te vedeam demult, odinioară,
Cum dibuiai în trista-ți promenadă,
Sărmane orb, cumplita ta corvadă
Simțeam că-n ochi o lacrimă-mi coboară...

Pupilele ursite să nu vadă
Pământul vechi cu vechea lui comoară,
Făceau atunci amarnic să mă doară
Întunecata orbilor baladă.

Azi când apari rătăcitor în lume,
Prin praf, prin râs, prin chiot și prin glume,
Printr-echipaje vesele de gală...

Azi nu te plâng, căci nu ți-e dat, ca mie,
Să vezi în drum sălbatica orgie
Din biata noastră țară neutrală...

Din volumul „Cântece fără țară”, 1916

La inceputul paginii

         

Cărbunii

Cărbunii când ți-or arde-n vatră
În seri de ani târzii și goi,
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândești c-am ars și noi...

Iar când din ochii de jăratic
Vor tresări scântei-scântei,
Să știi că visul meu sălbatic
S-a mai aprins o dată-n ei.

Țara noastră, 22 octombrie 1922
Din volumul „Din larg (Poeme postume)”, 1939

La inceputul paginii

         

O ramură întârziată

Nu ți-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înțelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Și dac-o blândă-nduioșare
Ți-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai așa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înțeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii,
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

Din volumul „Din larg – poeme postume”, 1939

La inceputul paginii

         

Aeternitas

Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-și aprindă,
Și ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare;
Noi stăm la mal uitați alături, când veșnica povestitoare
Nemărginirea ei și-o frânge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.

Amurgu-și flutură-n albastru năframa cu argint țesută,
Și tot mai rar își bate marea răsufletul domol de pace;
Noi ocrotim atâta cântec acum, când buza noastră tace,
Când mâinile îngemănate, se strâng și-și spun povestea mută.

Pribeag mi-e sufletul pe ape, și marea ni-e acum stăpână,
Căci ne-am topit de mult visarea în uriașul piept de unde,
Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde...
De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămână.

...Și ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub pleoape,
Dar va zâmbi întotdeauna senina veșniciei soră,
Va răsuna iubirea noastră în mândra valurilor horă,
S-a legăna pe-aceleași unde, va plânge în aceleași ape.

Și poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră,
Când noi vom fi de mult țărână, vor poposi doi inși la mare.
Neștiutori s-or prinde-n brațe, se vor strivi-n îmbrățișare
Și nu vor înțelege, bieții, că strâng la piept iubirea noastră.

Din volumul „Din umbra zidurilor – Cântă apele”, 1913

La inceputul paginii

         

Așteptare

Trei trandafiri într-un pahar,
Trei trandafiri în floare,
Curați ca de mărgăritar,
Te-au așteptat ieri în zadar
Să-i prinzi în cingătoare...

Te-au așteptat, sărmane flori,
În liniștea mea moartă,
Și-ngălbenite de fiori,
S-au scuturat de câte ori
Foșnea un pas la poartă.

Amurgul vinețiu de-april
Îmi rătăcea prin casă,
Când frunzele tiptil-tiptil,
Ca niște lacrimi de copil,
Cădeau încet pe masă.

Din volumul „Din larg (Poeme postume) - Noi”, 1939

Texte culese din Octavian Goga, „Poezii I (Ne cheamă pământul)” și 
„Poezii II (Cântece fără țară)”, Editura Minerva, 1970,
Colecția Biblioteca pentru toți
La inceputul paginii