Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Nicolae Volenti

(1857 - 1910)

Pastel de mare
În neantul...
În lumea asta trece...
Apusul soarelui
Plăcerile vieții câmpenești
Zadarnic...


         

Pastel de mare

Uitat pe țărm, singur, în față-mi s-avântă-n albastre talazuri
Câmpia, cu văi mișcătoare, un vuiet prelung murmurând;
Statornic izbește să sfarme a malului dușmane privazuri,
În zbucium năprasnic de viață sub soarele-aprins tresăltând.
Se-afundă-n zări albe privirea cătând infinitului graniți,
Departe, neajuns de departe să-ngeamănă mare cu cer;
Un semn dintr-acolo se-arată ieșind din ascunsele tainiți,
E vas plutitor care vine în neagră pavăză de fier.
Despică pe valuri drum neted și brazda pe ape-ncrestează,
Să clatină, geme, din coșu-i nori negri de fum răsuflând,
Se-apropie-ncet și tot crește, tot crește, din vis se-ntrupează
Tărie cu horn și catarguri pe-a mării prăpăstii călcând.
Atunci deodată străpunge lung șuier – strigare-ascuțită
Și vasul din mers se oprește, aproape de mal, ostenit,
Din lanțuri desface și-aruncă-n adâncuri o ghiar’ oțelită
Ce-ajunge la fund și să-nfige, legându-l pe loc priponit.
Din mal să desprind bărci ușoare în zbor de lopeți și cu flamuri.
Și merg pe pământ să aducă drumeții ajunși la liman
Și-i vezi cum vin cârduri – ca paseri ce vesele fug înspre ramuri
La cuibul lor pacinic re-ntoarse din lungul cutreier de-un an.

La inceputul paginii

         

În neantul...

În neantul de apururi te aflai așa de bine
Cofundat în vecinicie rece și nesimțitor
Nici plăcere-nșelătoare care trece precum vine
Nici durere nemiloasă cu-al ei zbucium zdrobitor.

Și-ntr-o zi pe-această lume te-au adus fără de voie
Întrupându-te din lumea fericitei neființi,
Și-ai venit, nevinovatul, la povară și nevoie
Să-mplinești pedeapsa vieței moștenită din părinți.

Pentru ce? Pentru ca însuți s-aduci pe-alții după tine
Și ei tot așa să facă pân-la cel din urmă rând
Chin din chin să se reverse peste VALEA DE SUSPINE,
Și-astfel să se vecinicească suferința pe pământ!

La inceputul paginii

         

În lumea asta trece...

În lumea asta trece un val și altul vine,
Durerea, bucuria ne cată, le-ntâlnim;
De ne-am deprins cu ele ori negre, ori senine
Se duc zilele noastre. Și azi și mâni perim.

Din toată minunata priveliște a vieții,
Cu soarele, cu falnicul ocean;
Din dragostea trecută, din visul tinereții
Acel vis, fără samăn de dulce și viclean,

De-abia de mai rămâne vreo veștedă-amintire
Din vremea de-altădată de bine or de chin,
Scânteia ce-ntr-o clipă aruncă-o licurire
De sub cenușa strinsă. Oftatul  unui sân.

Nimic nu e al nostru – afară de-acea jale
Ce negurosse lasă în sufletul pustiu,
Când căutăm în urmă spre depărtata cale
Unde am lăsat o parte din viață în sicriu.

La inceputul paginii

         

Apusul soarelui

După dealul ce nutrește oi plăvițe: mari, mărunte,
A luminei ochi se pleacă și se-nchide dispărând
Iar în vale râul curge și-o copilă pe-a lui punte
Chipu-n apă-și oglindește fără grijă surâzând,

Și voioși se-ntorc cu toții muncitorii din ogoare
Povestind din vremi bătrânii, iar cei tineri șuguind;
Un copil sărind în fugă mână boii la izvoare,
Și-un dulău, a turmei paznic, vine-n urma sa lătrând.

Și-apoi pacea e stăpână pe gândire și mișcare.
Doi luceferi, ochi de înger, de pe cer voios lucesc.
Numai greierul se-aude însoțind cu-a lui strigare
Glasul tainicilor unde, ce cu țermul șopotesc.

Luna-n palidă podoabă și pe căi de nori umblate
Se ivește-n depărtarea printre ei făcându-și loc.
Iar colo în lumea verde cu-a lor frunți de chin brăzdate,
Muncitorii dorm în tihnă împregiurul unui foc.

Iași, 1874

La inceputul paginii

         

Plăcerile vieții câmpenești

Scrisoare amicului meu G. S.

Trăiesc singur fără grijă în bordeiu-mi de pământ,
Stau la țară... sunt departe de-a orașelor plăcere,
Pe dumbrava-ntinerită rătăcește-a mea vedere,
Și la fluturul de zboară se oprește al meu gând.

Tu amice, îți duci viața într-o lume-mbătrânită
Unde răul stăpânește orce cuget muritor
Unde pisma, interesul, necredința înnegrită
Își ascund sub măști frumoase al lor chip înșelător.

Eu în lumea înverzită îmi înec în veselie
Orce chin, orce dor gingaș ce-mi aduce vântul rău.
Și de-acolo privesc râul cum se scurge pe câmpie
Și cum scaldă-n valuri blânde albe flori pe malul său.

Câteodată pe-al său luciu, cu al meu gând, tovarăș tainic
Într-o barcă mă plimb vesel legănat de de-un vânt ușor
Alteori pe-naltul munte ce-și ridică fruntea falnic
Și oprind norii din cale se ascunde-n sânullor.

Jos în vale oi bălaie culeg lapte din pășune,
Sus pe deal o păstoriță cântă dulce și duios,
De pe crăngi privighetoarea face codrul să răsune
Deșteptându-l din tăcere c-un vers dulce, mângâios.

Petre scumpe sclipitoare rar pe câmp împrăștiate
Și-a lor raze – scântei albe – ca lumină-l învălesc;
Fluturi zbor gonind iubirea printre florile udate
Ce-și deschid peptul lor gingaș și din zbor i-ademenesc.

Totul este tinereță și iubire-adevărată
Bucuria al meu suflet acum numai a pătruns
Și-am uitat că este-o lume ce-a durerei greu jug poartă,
Și că eu tot ca și dânsa la durere sunt supus.

Omul cată fericirea în palate aurite
Eu, amice, am aflat-o în a câmpului comori,
Căci acolo dimineața în zori dalbe, poleite,
Ea și-ascunde-n veselie, ea zâmbește-n mândre flori.

1874, Iași

La inceputul paginii

         

Zadarnic...

Pe aripi de gânduri, te-nalți peste fire,
Te-avânți cu-ndrăzneală dincolo de sori;
Sătos să știi toate prin nopți fără zori
Pășești orb, nemernic pe căi de peire.

Și simți, în durere, că nu-i cu putință
Să treci peste neguri, căci nu vezi nimic;
			Și totuși, pitic,
Pricepi neînțelesul ascuns în dorință.

Vai! uiți, fără minte ce ești, că pământul
Te ține la sânu-i în lanțuri legat,
Să-ți fie sicriu și să-ți fie și leagăn ți-e dat,
Iar gânduri nebune să bată ca vântul...

Poezii culese din Poeți de pe vremea lui Eminescu, Chișinău, Literatura artistică, 1990

La inceputul paginii