Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

N. Davidescu

(1888 - 1954)

Umbra camerelor
Ispită
Daphnis și Chloe
Luna de vară
Orientală
Sfărșit de toamnă
Și seara care vine...
Viziune


         

Umbra camerelor

Sunt camere de-acelea ce sunt pline
De noi, și-n care sufletele noastre
Se-mprăștie tăcute și senine
Și se deschid ca florile prin glastre
În mijlocul tăcerii lor depline.

În draperia mobilelor grele
De pulberea nostalgicelor vise,
Și-n galbenul masivelor perdele
De-a pururea ușor întredeschise,
Ne risipim ca niște vechi dantele.

De-aici, al nostru suflet, când se-adună
Se furișează pentru-ntâia oară
Prin draperii, discret, și se-mpreună
În leneșele nopți de primăvară
Cu strălucirea razelor de lună.

Apoi nimic; puțină poezie,
Închisă-n ritmuri de epitalame,
Se-mprăștie pe-a umbrei trândăvie
Și caută ca, pe minore game,
Să prăfuiască tot ce-a fost să fie.

Vieața pregetă de-a mai străbate
Cu frământările-i necontenite
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvățăm pe nesimțite 
Cu-a morții veșnică banalitate.

Din volumul Inscripții

La inceputul paginii

         

Ispită

Reminiscență

O flamură de doliu în gol s-a țintuit
Cu stele, când amurgul se stinse chinuit
De strania năvală a nopții și când, plină,
Hipnotic luna-aprinse clorotica-i lumină.

Parfumuri arzătoare și vechi mi-au amintit
De tine, și din zarea de ceară-au năvălit,
Ca fumul unei jertfe profunde de iubire
La care-ntreg pământul ia parte cu uimire.

Ținând să mă vrăjească deplin... – când ai venit
Cu ochii negri, turburi și grei de infinit,
Cu sânii plini de friguri ușoare și cu buze
Muiate în carminul dorințelor confuze –

...Esențele vieții din aeru-ncălzit,
În părul tău de umbră fluidă au urzit,
Ca spuma unor fine și galbene dantele,
O pânză de păianjen cu razele de stele.

Din volumul Inscripții

La inceputul paginii

         

Daphnis și Chloe

Am cântat un cântec plin
De sonorități de-argint
Și ne-am adăpat cu vin
Din potire de Corint.

Am aprins un foc apoi,
Și-am jertfit un ied roșcat;
Vrăbiile-au râs cu noi
Și izvorul ne-a-ngânat.

Chloe și-a făcut de cap
Și-a zădărnicit lui Pan,
Cu piciorele de țap,
Somnul lui de sub platan.

Amândoi, aveam cercei
De cireși după urechi
Și, sub bolta de hamei,
Adânceam un cântec vechi.

Din volumul Helada

La inceputul paginii

         

Luna de vară

M-a rugat o sclavă-aseară,
Stranie ca o nalucă,
Să-i dau voie să se ducă,
Să se ducă, să se ducă...

N-ar fi vrut nimic să ceară,
Însă gându-i aprinsese
Nostalgii, ei nențelese,
Nențelese, nențelese...

Fața ei de albă ceară
Era-ntreagă o tăcere,
Spusă sieși în durere,
În durere, în durere...

Am lăsat-o. Era vară
Și-n adâncul ei cântase
Noaptea-n stive de mătase,
De mătase, de mătase...

Umbra ei prin noapte, clară,
A intrat apoi adâncă,
În fântâna de sub stâncă,
De sub stâncă, de sub stâncă...

Din volumul Roma

La inceputul paginii

         

Orientală

A venit la umbra verdelui platan
Să se scalde-n apă de izvor cu norul, 
Și i-a râs în unda limpede piciorul
Ca-n oglindă lama unui iatagan.

Frunzele deasupra toate-au tresărit
Cu gândire parcă-n ele și-nțelesuri,
Și s-au strâns în jurul ei ca niște preșuri
Pe un șes cu lanuri calde-acoperit.

A sosit o ciută-atunci în zbor
Și cu botul numai spumă-nsângerată
Ca un mal de carne s-a surpat deodată
În adâncul apei recelui izvor.

Țipăt lung de spaimă caldă-a spintecat
În singurătate locul și-ntre valuri,
Depărtată-ntr-una tot mai mult de maluri,
Principesa duhul călător și-a dat.

Un emir în aur îmbrăcat și-n fier
Cu creștinii-n luptă a căzut departe,
Și durerea-n doliu greu, a lui, pe moarte,
Se stingea-albastrul ochilor ei cer.

Din volumul Evul mediu

La inceputul paginii

         

Sfărșit de toamnă

Oh, după ce, ieri, vântul acidulat de ger,
Umflându-se-n scheletul copacilor, stătuse,
Din arbori frunze rare se desprindeau stingher
Și cu intermitența acceselor de tuse.

Apoi simțit-am gândul ascuns al toamnei cum
Răsfrânge pretutindeni coloarea-i de sulfină,
Iar cerul se făcuse un larg alcov de fum,
Greoi ca atmosfera murdară de uzină.

Pe uliță, impresii adânci de doliu-mic
Treceau ca un nostalgic convoi de-nmormântare,
Și tainic, trecătorii, cu clătinări de dric,
Păreau că duc povara tăcerii în spinare.

Prin cafenele, oameni, visând trecutul mai,
Ședeau și, sub asaltul de gânduri nențelese,
Cu ochii duși în fundul paharului cu ceai,
Doreau tovărășia vecinilor de mese.

În mintea lor bolnavă și-n sufletul lor ros
De moartea dureroasă a zilelor în noapte,
Șovăitoare, iarna, intră ca un miros
Subtil de pâine caldă și de castane coapte.

Din volumul La fântâna Castaliei

La inceputul paginii

         

Și seara care vine...

În cameră cu-ncetul începe în surdină
O luptă-năbușită de umbră și lumină,
Și seara care vine molatecă și tristă
Dezvăluie-ndărătnic trecutul, și persistă
Să scoată din parfumul de flori de tuberoză,
Fantome diafane și reci ca o cloroză,
Dospită-n resemnarea bolnavului când știe
Că aripile morții pe fruntea lui adie.

Dar lunga agonie se stinge, iar regretul
În sufletu-mi pătrunde nostalgic, și cu-ncetul
Durerea mă cuprinde, și-n jurul meu se lasă
Un gol fără de margini, un gol care m-apasă,
Și sunt atât de singur, și totuși lângă mine
Îmi pare c-o fantomă se-așează, și-n suspine
Îmi spune liniștita și veșnica poveste
A umbrelor din lumea ce astăzi nu mai este,
În vreme ce pendula... cu ce monotonie,
Își deapănă rozaru-i de grea melancolie!

Și seara tot mai tare continuă să-și lase
Rețelele-i de umbră pe-a spleen-ului mătase
Din care-mi torc vieața – și seara tot mai tare
Continuă s-adune senzații solitare
De Crist lipsit în lume de rost și care-și poartă,
În loc de cruce, numai iluzia-i deșartă.
Dar fără Magdalena, să-l ungă pe picioare
Cu mirt, și-apoi să-l strângă la sânu-i, iubitoare,
Și fără Sfântul Petru, să-l nege-n dimineața

În care-i se va pune în cumpănă vieața,
Iar ziua ce se-ncheie mai tristă ca iubirea
E tot atât de goală ca și nemărginirea.

Dar noaptea ce coboară aduce după sine
Și somnul – somnul, frate părerilor de bine
Că ies, prin ajutorul narcoticelor vise,
Din mine cum se iese pe porțile deschise,
Spre larg, mânat nainte de-ncrederea deplină
Că ziua următoare va fi ceva mai plină.

Din volumul Inscripții

La inceputul paginii

         

Viziune

Fantastică e noaptea și visul își întinde
Pe bolta stigiană aripele-i nebune,
Iar candela de aur a zeilor aprinde
În umbra desfăcută colori de viziune.

Aleele exală o lungă amintire
Din stinsa pietate a vechilor altare;
Parfumul lor e tristul parfum de mănăstire,
Pe aripi diafane de gânduri solitare.

Princese rătăcite pe valuri de durere
Aduc o melodie de gesturi muzicale,
Și pare că un cântec bizar de miserere
Le flutură hlamida cu imnuri triumfale.

Ținând în mâni de ceară teorbe legendare,
Ritmează pași de umbre cu ritmuri de suspine,
Și ritmul lor agită, sfios, în depărtare
O lungă teorie de taine sibiline.

La sânuri au buchete de negre violete,
Și-n ele dorm uitate miresme fermecate,
Pe care le aspiră adânc, ca pe regrete,
Schimbându-și al lor suflet cu-al florilor uscate.

Și albele princese cu gesturi obosite
Sunt vechile iluzii pe calea învierii,
Iluzii ce, în cântul teorbelor slăbite,
Cutremură regatul letargic al tăcerii.

Cu ele vin speranțe ce poartă pe aripă
Zefiruri parfumate de dragoste ce minte;
Ivirea lor subtilă înlătură o clipă
Privirile din umbra jilavă de morminte.

Dar vremea – vremea iarăsi la sânul ei cuprinde
Iluziile care surâd în agonie,
Iar candela de aur a zeilor aprinde
În creier arzătorul parfum de nebunie.

Din volumul Inscripții

Poezii culese din Poeți de la Viața nouă, Editura pentru Literatură, București, 1968

La inceputul paginii