Mihail Steriade

Simţeam un dor nelămurit de a pleca
spre « undeva »
în zi de vară,
când paserile-n sân de crâng 
aleanurile-n cânt îşi plâng.

O, doru-n straie de melodie clară !...

Şi am pornit ; nu ştiu
de-aveam în minte grija ca s-ajung
spre-un sat, nici gândul că-o să fiu
pribeag
pe-un drum necunoscut şi lung.

Şi m-am lăsat în voia lui ca să mă poarte ...
aceleaşi căi te duc spre-acelaşi ţel :
Orice cărare duce înspre moarte,
cum în spre viaţă duc aceleaşi vechi cărări.

Trecui doinind prin lunci, pe dealuri,
mă odihnii în iarba moale, ca în şaluri,
apoi am dat de-un lan cu grâne coapte
ce se-ngâna cu vântu-n şoapte ;
şi m-am oprit.

Pe după deal îngenunchease soarele ...
şi pentru că venise-aproape de pământ
îşi risipea şi aurul şi-odoarele
pe care i le dase Tatăl Sfânt.

Şi cum priveam spre lan, văzui păşind
un moş cu ochii-albaştri strălucind,
purtând pe braţe snop de grâu scânteietor ;
şi-n măreţia de-asfinţit
mi s-a părut că-i Dumnezeu care-a venit
să-şi ia din rodul minunatului ogor.

Din volumul « Pajiştile sufletului », 1923

Mă uit printre zăbrelele de visuri
la viaţă,
aşa cum un copil se uită printre gratii
în soarele de dimineaţă
la cuşca unei paseri.

Şi când trudit mi-acopăr ochii
privesc atunci adânc în mine
şi înţeleg menirea soartei :
cu suflet strâns în colivii de trup,
cu trupuri strânse-n colivia vieţii,
ne irosim privirile cerşind
o zare fără zid şi gratii ...

Din volumul « Pajiştile sufletului », 1923

Frunză verde,
ca pe-o frunză mă vei pierde
bade dus aşa departe ...

Lasă totul la o parte,
că s-abate toamna-n crânguri
- crângu-n care am fost singuri –
şi s-ascunde clar izvorul,
şi s-ascunde-n suflet dorul,
tulbure s-ascunde dorul ...

Frunză neagră, neagră jale,
bade-o fi devreme-n vale,
tare-i mai târziu în munţi ...

Vino, bade, câte-i vreme,
păsările pleacă-a vreme,
crengile se strâng de teamă,
cerul toamnei se destramă,

de m-afund mereu în noapte,
fără cântec, fără şoapte,
mai afund în frunza moartă,
singur cu nădejdea moartă.

Din volumul “Meduza”, 1925

Cu vâsle grele odihnind de-a valma,
în ape pline de plutiri lovesc cu palma.
E noapte-n largul mării, şi e lună.
Tu poate dormi de mult ; eu cânt a voie bună
şi-n barca mea e-atâta râs şi-atâta cânt
că tu m-ai crede mag, nebun, sau rege.
Dar valul mării a-nţeles ce sunt
şi cântul meu în spumă mi-l culege.

Din volumul « Ceramica », 1928

Beau ca să uit din pumnii tăi, iubire !
Eşti cântul meu cel mai firesc şi cald.
Beau să te uit ; dar creşti în amintire,
eternă floare-n cerul de smarald.

Sunt rob ca apa şi sunt clar ca vântul.
Tu îmi rămâi deopotrivă aproape.
Amurgul ne-ncunună-ades avântul,
nu însă lacrima ce-o mistuim sub pleoape.

Ecou pierdut prin luminiş de moarte
sunt, şi sunt luciul trist din heleştaie
când, în suiş, etern, prin vremi deşarte,
un înger gol te schimbă în văpaie.

Din volumul « Ceramica », 1928

Îmi vin în minte cântecele simple
Cântate pe cerdac pe când eram copil.
Pe cer mai erau stele, în inimă o rugă,
Şi mai presus de toate aproape îmi erai,
O, Mamă !
De ce-am plecat pe drumuri necunoscute, lungi,
Împins de-un dor de ducă în dorul de-a găsi
O dragoste mai ‘naltă de ţară şi de-ai mei,
Fiind aşa departe ?
Ah, cântecul mă-nchide în el până-n adânc,
Cum te-a închis pământul! ...
În ţara-aceasta rece, sub cerul neprivit,
Streine-mi sunt de-a valma visările ce mint,
Aducerile-aminte şi poate şi-acest cânt
Ce sufletu-mi răneşte,
Când doar părerile de rău
De-mi mai vorbesc pe româneşte ...

1967

Din periodice 1928 – 1970

Aş trăi doar în izvoare,
de mi-ar fi gândul curat;
ori pe lujer de cicoare,
având sufletu-mpăcat.

Şi aş fi o voce clară,
de m-aş prinde vântului,
alergând din ţară-n ţară,
dând ocol pământului.

Om ceresc şi fără nume,
o sinteză de roman.

Dar cum toate trec în lume,
viaţa-mi trece, eu rămân.

1968

Din periodice 1928 – 1970

Clădiri pustii s-au aşezat la şir
să-şi ţie de urât pe seară
şi parcă-s clape de clavir
când vântul bate-afară.

Şi zidurile coşcovite
în nopţile fără sfârşit
gem de stafie chinuite
şi plânge vântul aiurit ...

Se surpă casele-n neştire,
s-aprind ân pietre licurici,
pustiul cade pe iubire ...
O! veşniciile-au trecut pe-aici.

Din volumul « Pajiştile sufletului », 1923

Un clopot vechi îşi aminti de cer
când a simţit că zboară-n larga zare
din cuibu-ascuns de mult într-un ungher
un stol de paseri ciripind cântare.

Şi s-a zbătut plângând cumplit în seară
ca din clopotniţă pe veci să scape,
să-şi simtă trupul liberat de sfoară
şi să plutească pe astrale ape ...

Să nu-i priveşti avântul frânt, iubită,
sub zarea când văzduhu-i de cenuşe ...
în suflet te-ar durea şi mai cumplită
nădejdea-nlănţuită de cătuşe. 

Din volumul « Pajiştile sufletului », 1923