Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Mariana Marin

(1956 - 2003)

Elegie - Să sucești gâtul poemului
Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir
Elegie - O, vinovăția și spaima
Leprozeria
Pumaho
Elegie - În sanatoriul din munți
Elegie - Ducem o viață dublă.
Elegie - M-am lepădat
Asistența de noapte
Elegie - La sfârșit rămâne doar spaima
Partida
Limba scrisă sub pleoape


         

Elegie - Să sucești gâtul poemului

Să sucești gâtul poemului
când afli că el se scrie și în afara ta?
Chinuitoare revoltă și fără obiect.
Nu-ți fie teamă:
există oricând cineva
(o gură lipicioasă)
care să-ți șoptească adevărul zilei de mâine
și istoriei dinapoi.

La inceputul paginii

         

Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir

În cumpănă cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvață: 
Bătrânii-au suferit de te cutremuri; 
Noi, tinerii, trăi-vom altă viață.
(Shakespeare - Regele Lear)

În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăți de memorie veselă și tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numește exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
- astfel de rămășițe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...
Ai  privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă și fără prea multă grabă,
și dată fiind inteligența ta
și posibilitatea rapidă de adaptare
ai înțeles: - Uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr și căzut acum în dizgrație.
(Stop! Înapoi!
Mărturisește întâi rușinea zilnică din copilărie:
„Mama și tata erau complexați dimineața
și mult prea nerușinați  înspre seară
(multă lume aștepta atunci războiul!)
și tocmai de aceea au hotărât
(dată fiind inteligența mea
și posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orășel de munte, balnear și departe de casă")
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la față
și cu ochii plesniți.
(Reci și ascuțite fuseseră căile sale!)
Desigur, să-1 privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-1 înghit cu memoria mea veselă
și să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
și Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
(Atâta geniu și dulce prostie au trecut pe acolo...)
Te vor primi „la o masă lungă și bogată
așa după cum este obiceiul prin părțile noastre răsăritene...”
Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!

În grădina de trandafiri a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmașii mei, roiurile de cenușă și oase...
Dar tu, patrie luminoasă!
E una care uită mai bine decât tine?
Câte ziduri ți-au mai căzut?
Câți dinți?
Și câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile tale celeste?
Câte orășele de munte, balneare și departe de casă?
Și câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
și nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu și-a iubit mai tare coastele!
Și eu cum să-ți mulțumesc!
La ce să-ți folosească ție ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Și memoria mea veselă!
Și deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
și se vor îneca până și nenorocitele astea de omizi.

Putredă carnea mea. 
Negru pământul.

La inceputul paginii

         

Elegie - O, vinovăția și spaima

O, vinovăția și spaima
în fața adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?
Cuvintele simple de acum,
înșurubate în singurul trup,
pe care îl pot da morții,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o ființă morală.
Cine, trăind, ar putea rămâne
curat și integru?
Dar uneori, în nopțile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluției acestei specii,
gândesc și văd cu ochiul din frunte,
însingurat și zdrobit.

Se aud atunci cântări și blesteme 
într-o limbă în care altădată visam...

La inceputul paginii

         

Leprozeria

Aveai dreptate, Sebastian Reichmann!
Ne trăim scalpul cu aceeași ferocitate
pe care am putea-o bănui în burțile copiilor africani.
Ne despărțim mereu de ceva.
O țesătură ușoară de obsesii;
un vânticel de răsărit cu spahii;
o piatră țâșnind din senin
în trenul care te poartă, te poartă
...și pare de ajuns:
Bolile sociale, aidoma bolilor de piele, 
proliferează subtil. 
La 1956, nu s-ar putea spune 
că Europa nu avea pentru mine 
un oarecare mister. 
Lupta dintre contrarii 
gâfâia pe aproape așteptându-mă, 
așteptându-ne, vrându-ne vii... 
Dar ce poate fi mai frumos 
decât o copilărie tăiată mărunt 
care să îmblânzească în timp hrăpăreața memorie! 
Ce bine e să stai mai târziu 
cu un ghemotoc de hârtie lipit de cerul gurii: 
„Du-te! Du-te! 
Palidă și foarte tristă 
ești prea goală 
pentru veacul eunuc!" 
Oricum, de la tandrețea de Atunci, 
la cinismul de Acum, 
cărțile morților au licitat viețile sfinților 
și ai învățat să pierzi.

La inceputul paginii

         

Pumaho

Refuz să mai privesc realitatea în față.
Port în brațe doar poemul acesta,
care miroase urât - câine mort.
Îl pocnesc și bucăți de carne
sar din râsul hidos.
Plec atunci la marginea mării să mă spăl.
El îmi sare în față
și mă trezesc în hainele de luni.
funcționar tăcut,
spoind lumea cu literele unui alfabet
singuratic și mort.
- Trebuie notat totul, îmi șoptește
manșeta mea roasă de viață.
Inventează, acolo unde ochii îți cad înaintea plânsului
și limba se desfată înainte de râs.
Îmi iau atunci sfertul de secol în spate
și, iată, notez:
”La întretăierea drumurilor comerciale
se poate muri prin utopie sau uitare de sine.
O lume brutală, ai spune
dacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorba
din epoca min și te-ar fi părăsit în epoca tao.
La intrarea în muncile de primăvară,
mâinile umflate ale copiilor sugrumă ardeiul gras
cu dexteritatea unui mecanism social
și pe cer e numai fum.
Apoi devine o obișnuință.
Mirosul prostiei?
Imaginați-vă
(aici naratorul e alb și tremură
în fața memoriei sale clevetitoare)
carnea a o sută de oi
sub roțile a 21 de vagoane de tren.
Ehei, cum ți-ai mai salva atunci pielea
într-o tăbăcărie umedă,
hohotind sub iarba înaltă!

La întretăierea drumurilor comerciale, 
memoria scapă esențialul, ca într-un fel 
de uriașă măcelărie, unde mirosurile 
se destind și pe cer e numai fum.

Trebuie notat totul, spunea
manșeta mea roasă de viață.
La întretăierea acestei lumi,
cu imaginea sa despre sine,
am privit realitatea în față.
Am fost la marginea mării să mă spăl.
Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului.
Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii.
Sfertul de secol a simțit mirosul prostiei
și într-un târziu, dexteritatea unui mecanism social
mi-a căzut la picioare și mi-a șoptit:
- Trebuie notat totul,
chiar dacă mă pocnești,
în această uriașă măcelărie,
unde mai crezi că te poți salva.
printre hălci de ardei gras,
unde ai visat și ai scris,
ca o manșetă roasă de viață,
unde ai chicotit cu fusta-nstelată,
când mirosurile se destind și pe cer e numai fum...

La inceputul paginii

         

Elegie - În sanatoriul din munți

În sanatoriul din munți
la adăpost hehei! din nou la adăpost
până când într-o zi (obișnuită, desigur,
ca ziua noastră de nuntă)
am văzut cum cineva
îmi sapă în carnea tânără o altă față.
Timid, la început. Cu indiferență, apoi.
Nimic mai măreț decât spectacolul
unui trup care moare,
părea că-mi spune noul meu chip.
Nimic mai aproape de zei.
Astfel am început să trăiesc
în două chipuri deodată.
Unul, însigurat și palid.
Celălalt, pe care îl vedeți,
din care vă pot oferi oricând
mai multe capete, mai mulți ochi.
Iată-mă, deci,
în sanatoriul din munți
(la adăpost hehei! la adăpost)
din nou la adăpostul acestei iluzii severe,
înghițind cuvintele a două chipuri,
vorbind cu ele și visind nerușinat
și obișnuit, desigur,
ca în ziua morții noastre.

La inceputul paginii

         

Elegie - Ducem o viață dublă.

Ducem o viață dublă.
Aici poemul, visul brutal, lecția despre verb,
rotativa lui mâine și ieri.
Dincolo de fereastră urechea destinului,
săpând liniștită, în toamna de câlți.
Mai presus de orice,
există acest echilibru pântecos.
Ce nebunie, îți spui prea târziu,
să supraviețuiești articulând fericit
nenorocirile altora!
Dar urechea destinului
sapă liniștită în toamna de câlți,
unde tu potrivești mistere
în ficțiuni pentru orbi:
Aici, personajul fericit,
pe un acoperiș înverzit,
îngână magii de sub pleoape.
Dincolo, cineva care te-a părăsit
meșterește la trecutul lui singur.
Într-o parte a minții
se iau la harță vieții și sfinții.
În cealaltă parte a morții
forfotesc și declamă minciunii și sorții.
Apoi, nu mai știi: sub pleoape e gheață la mal
și rotativa lui mâine și ieri
înghite poemul, masa, visul brutal,
lecția despre verb...
Ai mâinile goale și grele.
Aici, albite de spaimă.
Dincolo de fereastră,
săpând liniștite, în toamna de câlți.

La inceputul paginii

         

Elegie - M-am lepădat

M-am lepădat
de creșterea viermilor de mătase
ca de ultima noapte în care voi mai putea privi cerul.
M-am lepădat de amintirea ta
ca de obsesia cea mai iubită:
„eu, într-un oraș de provincie, copilă,
zdrobind mai târziu în dinți călinele proaspete".
O, moarte!
M-am lepădat de dulceața satârului tău,
ca de bocetele adulților furioși,
în care și acum mai râde
tandrul-mortul de trei zile...

La inceputul paginii

         

Asistența de noapte

În creierul tău la adăpost credeai că trăiești.
O, lume de sub frunte,
țintuită de oase puternice,
pentru a nu ucide în afară!
Dar noaptea, în sala de operație,
pielea de sub așternuturi nu este o utopie.
În lumină udă aurul pierdut din cuvinte
își caută patria și se întoarce împotriva ta.

Cât adevăr în experiență, atunci? 
Și cât în imaginație?

O, în lumina udă aurul
când țintuit de oase puternice
se întoarce împotriva ta...

La inceputul paginii

         

Elegie - La sfârșit rămâne doar spaima

La sfârșit rămâne doar spaima
și acel sentiment de pustietoare siguranță,
- a limitelor,
dintre un măr putred și unul sănătos.
Dacă întind mâna,
aș putea avea certitudinea existenței mele
între fotoliul nichelat și fereastră.
Dacă îmi biciui conștiința,
ar putea să iasă și un lucru bun,
- un pumn de cenușă aromată și scânteietoare,
care va pleca din nou în lume...

Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră. 
Știu: pământul nu primește decât carnea crudă, 
care nu va mai pleca niciodată în lume, la fel...

La inceputul paginii

         

Partida

Așteptam cu sufletul la gură 
desfășurarea evenimentelor; 
pionii albi vor învinge hoardele negre, 
nebun la b5, turn la c7;
- și apoi, vom dansa mazurca,
respirând prin plămânul artificial,
lăsat de bătrâni și mâncat de motan,
În vara toridă,
așteptam întoarcerea limbii scrise sub pleoape,
- uitată o vreme și îngropată sub talpa casei,
unde amintirea ta scotea fum de pucioasă:
„dormi dormi somnul te duce de pe lume
te spală și te piaptănă și te împarte
copiilor săraci te-am și uitat”
În vara toridă,
visam o sinucigașă coridă,
pândind desfășurarea evenimentelor
după cortina groasă:
“Atât de multă moarte
pentru atât de puțin trup?
Atât de tânără sub pleoape?
Atât de goală dedesupt?”
...venea un cântec prin fereastra deschisă
și mă trezeam: nebun la c2, turn la b3. Șah.
Dar la urma urmei de ce atâta uitare de sine
în pumnul strâns și colorat
de sângele vânăt și gros?
La 25 de ani,
o conștiință tumefiată
pândește metafora.
(Să-i sucim gâtul?)
Cuvintele sunt scrise sub pleoape
- carnea fumegă încet.
Purgatoriu, afli.
La 25, între Scylla și Charybda,
bâlbâiește-te, auzi,
bâlbâiește-te, ți se comandă.
Altfel nu vei sfârși niciodată mazurca.
Niciodată nu-1 vei ucide pe motan. Mat.

(La urma urmei nici grecii 
fericiți nu puteau spune tot 
despre olimpul de sub pleoape 
și despre călcâiul mort)

(pentru nora și nino)

La inceputul paginii

         

Limba scrisă sub pleoape

Vremea poemului înalt, amețitor, 
a trecut.
Gândul negru și sârma ghimpată 
vor ține minte doar aceste elegii

și o feroce singurătate, 
amețitoare, înaltă...

Texte culese din volumul "Cinci", antologie de poezie alcatuita de 
Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin si Alexandru Musina,
Editura Litera, Bucuresti, 1982
La inceputul paginii