Ioan Alexandru (1941 - 2000; biografie)
6 August Agapia, iubirea va rămâne Aura Boul Cititor la Neamț Epitaf Grigorescu la Agapia Imnul luminii Lăpușneanu Moldoveanca Nașterea Pantocrator la Borzești Țăran Imnul viței de vie
6 AugustSe schimbă frunzele-n păduri
Creștetul verde-ncepe să pălească
Se-ntâmplă-n viețuirea tuturor
Un fel de împăcare nelumească
Începe toamna cețurile-n zori
Întârzie să plece de pe țară
Ștergare uriașe atârnă de stejari
Și-i foarte frig pe lumea din afară
Toate se-ntorc de-acum spre miezul lor
Columba strigă apele pe nume
Sâmburul lin de milă legat interior
Și-arată fața rece către lume
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
Agapia, iubirea va rămâneIar stelele de vor pieri pe cer
Și amorți-vor umbrele-n țărână
Și s-ar întoarce toate în mister
Agapia, iubirea va rămâne
De va pieri credința pe pământ
Și fiece nădejde va apune
Și s-or trezi pustiile pe rând
Agapia, iubirea va rămâne
Lăcustele pe cai de-or năvăli
Și-nroși-vor apele-n fântâne
Și cerurile de s-or desfrunzi
Agapia, iubirea va rămâne
Iar morții de vor învia
Și de-ar începe raiurile mâine
Și îngerii vederii s-ar lua
Agapia, iubirea va rămâne
Ea singură în lume-i mai presus
De-mpuținare și de devenire
Fără-nceput și fără de apus
Agapia, iubire din iubire
Pe-un râu în munți în inima Moldovei
Strămoșii mei au picurat un schit
Și-n umbra lui pe clopotele slavei
Cu duhul sfânt pe veci s-au logodit
Și-au început cântările în șoapte
Și-mpodobirea cortului ușor
Când pogorî-va Mirele în noapte
Să afle-aprinse candelele lor.
Să nu-și zrobească blândele călcâie
De-ntunecimea stâncilor pustii
Miroase varsă munții de tămâie
Și privegherea sfintelor chilii.
Și-n ctitorie-nșiruiți în strane
Să țină paradisului de uși
Zugravii reținut-au în icoane
Pe cei mai blânzi dintre părinții duși
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
AuraNoi n-avem piramide în Carpați
Nici babiloane n-am crescut prin casă
Pământul nostru-n lume s-a deprins
Din când în când c-o față cuvioasă
Lăuntric sanctuar împodobit
Cu toată slava zilelor de vară
Și când obrazu-n lume-i pustiit
O lacrimă-l sfințește în afară
Aura ei pe Voroneț s-a-ntins
Pe ouăle de Paști și pe veșminte
Și de pe porți a lunecat în cer
Și ceru-a lunecat printre morminte…
Din antologia alcătuiită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
BoulÎncet se mișcă boul pe pământ
Abia născut azi noapte în poiată
Coarnele de aur în cap i-au și mijit
Și sub picioare țara-i închegată
Trei ani păscând pământul a deprins
Întocmai rânduielile din fire
De când e lumea boul e cu noi
Cel mai bătrân de zile la privire
Când iese el cu plugu-n univers
Să spânzure pământul peste apă
Nu mai rămâne-n țară decât urciorul gol
În cimitirele fără de groapă
Și când se-ntoarce seara pe pământ
Cu cerul după el în rotocoale
Se umple satul de căldura lui
Și pruncii dănțuie în osanale
Și când se-așează boul rumegând
Sub cerul înstelat a priveghere
Se-aud pe dealuri holdele plecând
Cu munți cu tot spre zorii de-nviere
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
Cititor la NeamțTe păstrază cronica-n culori
Îmbunătățit la-nfățișare
Barba ca argintul lămurit
Și obrazul pal de lumânare
Fără pic de sânge pământiu
Și pe buze nici o pătimire
Și cuvântul când te-nvrednicea
Dobândeai viața-ntru slujire.
Ani de miezonoptici în priveghi
La lumina candelei domoale
Cu dulceața imnelor în grai
Sub icoana crucii monahale
Clopotele-n turn între păduri
Peste văi și dealuri legănate
Și mereu răspund chemării lor
Turmele de jertfă de pe sate
În sobor la Neamțu cufundat
Râu-adânc în neam la rădăcini
Te-a sorbit întreg poporul meu
Și-a rămas în mână cu-o lumină
Și Moldova-n lacrimile ei
Te-a țesut Paisie străine
Să nu poți alege în pământ
Țărna ta de cea care te ține
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
EpitafCu-ntâiul om venit-am pe pământ
Și nu mai plec până la cel din urmă
Și pân-atunci de veghe în cuvânt
Sunt ba păstor ba pulbere sub turmă
Dar niciodată n-am fost mai puțin
Și nici mai mult decât o tresărire
Când vânturile-n plopi nelinișteau
Eram și eu străpuns de nemurire
Și n-am rămas străin de câte sunt
Și viețuiesc cu toate în frăție
Și-n umbra visului cel mai hain
E-o zbatere de aur ce mă știe
Și de n-am fost norocului mereu
Sortit din pântecele mamei mele
Tot m-am trezit în pumni din când în când
Cu câte-un crin și două viorele
Și încă mai sunt multe de deprins
Și de la iarbă și de la albine
Căci ele-s mai bătrâne cu o zi
Și au vederea-ntâielor coline
Oricât mă pierd pe zare să le prind
Ca roiul pier fără să lase-o urmă
Și mă întorc de veghe în cuvânt
Ba ca păstor ba pulbere sub turmă
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
Grigorescu la AgapiaTe văd pe ziduri tânăr spânzurat
Doi ani vârât de viu în mănăstire
Să ceri din piatră soarele-ndărăpt
Și-n loc de foc să-și lepede privire
Te-ai tot lovit cu graiul de pereți
Până-ai rămas cu o fulgerătură
Un fel de aur care nu se ia
Nici de pe morți și nici de pe scriptură
Și când vârteju-acesta te-a cuprins
Uneltele ți s-au aprins în mână
Și-n loc să fie ele-n slujba ta
Culoarea-n sânge s-a făcut stăpână
Și de la sine-a curs și s-a mulat
Și carnea s-a lipit de oseminte
Și pe o nară duhul sfârtecat
S-a limpezit în strai de la părinte
Acuma stau la pândă-nveșmântați
Cum fost-au nevoiți de priveghere
Și ca să nu slăbească în extaz
Începu-și ziua printr-o junghiere
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
Imnul luminiiLumină sfântă-n zorile de zi
Nu-i creatură să n-o vorbești de bine
Începi cu roua și sfârșești în vârf
Lăsând o țâră-n floare după tine
La fiecare-n parte odihnești
E-un freamăt și-un fior de bucurie
Frunza-n extaz atinge raza ta
Și-odată ochiul umbrei o învie
E-un ceas și-o clipă-n zi și anotimp
Când cea din urmă poartă e străpunsă
Țâțâna visului celui mai sfânt
Cu lacrima luminii este unsă
Crinul te-așteaptă ca pe-un împărat
De-aceea s-a gătit de-mpărăție
Atât de des stă dealu-n fața ta
Că s-a ascuns sub vițele de vie
Nemaiputând să-ndure atâtea sărbători
Chemata umbra turmelor să vină
Să-și lege limba clopotelor lor
De firele de iarbă pe colină
Albina toată noaptea a urzit
În strai de aur să se-mpodobească
Așteaptă numai să te uiți la ea
Ca toată truda ei să-nveșnicească
Iar ciocârlia-i dusă în văzduh
Pe-un fir curat de ceară de la grindă
Înfrigurată scapără în cer
Să prindă raza-n brațe să-l aprindă
Iar florile umile pe pământ
N-au cum să-ți iasă în întâmpinare
Se fac un fel de clinchete covor
Și zvântă roua sfintelor picioare
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
LăpușneanuUnsprezece prunci cu mama lor
Dorm în fresca Slatinei fierbinte
Tatăl domn Pahomie monah
E de rând la candelele sfinte
Și-a lăsat coroană și veșmânt
Pe perete-n frescă să se zvânte
Și-a-mbrăcat un strai mai potrivit
Pe statura sa de oseminte
Pruncii în hlamide-au adormit
În isonul stranei la psaltire
Privegherea miezului de nopți
A trecut din rai în fericire
Fetele domnițe întrerup
Șirul bărbilor voievodale
Ce se pierd prin fumul de cântări
În soboare line și domoale.
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
MoldoveancaPe trepied desculță-n războiul de țesut
Întreagă-n miezul nopții se frământă
A prins pe fir o pasăre din zbor
Și nu-i dă drumul până o încântă
I-alege-nfățișarea dintre nori
Să-și potolească zbaterea fierbinte
Și n-o slăbește-n pogorârea ei
Până-n cenușa sa de oseminte
Pe fața casei împlântat adânc
Cu tălpile greoaie și bondoace
Războiul toarce soarele din oi
Și-n clopote de aur îl preface
Pe laița roată pruncii dezveliți
Îi dogorește râvna din lucrare
Suveica tot podește pe pământ
Steaua din cer cu steaua din sudoare
Când cele două lacrimi istovesc
Noaptea pe cer și lampa de la grindă
Femeia stoarsă de un nou născut
În pleoapa zilei gata-i să se-aprindă
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
NaștereaÎn pântecele morții-nsămânțat
Voi dormi și eu pentru o vreme
Și putrezind plămada cea dintâi
Veni-va zi la viață să mă cheme
E nașterea din urmă cea mai grea
Sămânța veche trebuie să piară
Puterea morții cuibărită-n ea
S-o vestejească focul de sub țară
Auzu-i șubred ochii prea înceți
Și mâinile puține și betege
Pe degetul acesta prea nătâng
Nu pot rodi decât fărădelege
Să mânc lumină să devin cuvânt
Îmi trebuie o altă-alcătuire
Cea-n care sunt potirul e prea strâmt
Să poată fi-ncăput de nemurire
Întocmai eu rămâne-voi întreg
Unul născut la sânul maicii mele
Dar ca să pot eu plânge îndelung
Voi fi trecut din leagăn dintre stele
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
Pantocrator la BorzeștiDin fresca veche de la început
N-a mai ajuns prin veacuri de urgie
Decât obrazu-acesta-nseninat
Ce ține cerul peste ctitorie
Săgețile barbarilor nu l-au învins
Adânc atinsă-i fruntea înstelată
Și ochii sparți și buzele cuvânt
În dreapta libertății sfârtecată
Dar Pantocratorul rămas întreg
La chip întocmai și la-nfățișare
Din peșterile oarbe spânzurat
Se uită milostivul cu-ndurare
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
ȚăranÎmpărat e fiece țăran
Și viața sa împărăție
Astfel petrecut-au pe pământ
Moșii mei curați în sărăcie
Nu averea fost-a pentru noi
Semnul de noblețe și renume
Ci credința care ne-a-mbrăcat
Cu miros din ceelaltă lume
Când primit-a harul ziditor
Fiece pruncească-ncheietură
Și-nfășată-n pânză de fuior
Adormi cu capul pe scriptură
Împărat e fiecare om
Și soția sa împărăteasă
Ea al nostru cerul pe pământ
Întrupat în pâinea de pe masă
Înfrățit cu toate câte sunt
Prin blândețea firii din iubire
Ziditoare fără a jigni
Stăpânind în pace prin slujire
Raiul s-a întins și pe la noi
Văi cu văi coline din coline
Și când ies pe drum din sărbători
Varsă mir țărâna după mine
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
Imnul viței de vieDe unde-ai fost adusă aici între păduri
Și ai rămas și te-ai deprins pe sate
Și te-ai întins și nu ți-ai dat răgaz
Și-acum ești stăpână peste toate
Te-ai apucat de dealuri te-ai cățărat pe munți
Și spânzurat de-a valma pe fiecare casă
Și pe fântâni pe cumpene te-ai prins
Și-acum ești fecioară și mireasă
Te-ai oblojit în cel mai prost pământ
La marginile așezărilor străină
Și te-ai luat la trântă cu-acest sălbatec vânt
Și te-ai zbătut în stâncă și țărână
Pe drumurile Romei prin codri seculari
În Transilvanie desferecată
Ai tot săpat prin veacuri dedesubt
Până rămas-a Patria sub roată
În barba porților te-ai încuibat
Cu vrejurile aspre descărnate
Și tot ai supt din lemn un legământ
Pân-a crescut în jurul lui cetate
În spini și bălării sămânța ta
A fost zvârlită și în piatră seacă
Și-n secetă și-n ger și-n câte sunt
Pe valea asta strâmbă și săracă
Și asmuțit-au câinii și te-au flocăit
Și hăiți de lupi în cete milioane
Doar te va smulge spaima de pe par
Cum stai și sângerezi între icoane
Și unde n-ai putut de-a binelea intra
Unde-a rămas urechea nepătrusă
Prea groasă funia s-a sumețit
Șerpuitoarea devenit-a unsă
Și unde nici cârcelu-nrourat
N-a picurat sămânță și ardoare
În miezul pâinii via s-a lucrat
Și-n loc de pas intră prin născătoare
Și să rămâi de-a pururea cu noi
Cu ugerele coapte priveghere
Cu barda-n grinzi ales-am fața ta
Pătată-n luna nouă de muiere
Când nu am știre de făptura ei
Din soare rup o rază purpurie
Și-o tot dezghioc cu unghia pe rând
Pân-a rămas columbă-n sihăstrie
Și teamă mi-e întocmai să mă uit
Frumoasa mea iubită și stăpână
Smirne și mir și veșnicii cuvânt
Revarsă torsul tău de-o săptămână
Cât munții roată horă i-ai cuprins
Și stăpânești și-n adâncimi de țară
Decât stejarii cerului senin
Tu ești mai blândă și mai milenară
Mi-ai plămădit pustiile la rând
Și mlaștinile smulse din privire
Și-n inimă ți-ai înălțat lăcaș
Să ți-l hrănesc prin sânge cu iubire
Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Acești mari poeți mici”
La inceputul paginii
|