Grădina Ghetsemani
(de Boris Pasternak)
Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos – un râu care Kedron se cheamă.
Și dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar și-a tras.
Măslinii-ncărunțiți și argintii
În aer dau să facă primul pas.
Era grădina nu știu cui aici.
Le spuse El, deodată: Nu plecați.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneți pe aproape, mă vegheați.
El renunțase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Și-acum era ca noi, un om, și-atât.
Păreau îndepărtările, în noapte,
Ținutul neființei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.
Și tot privind în hăurile negre,
Ce nu încep și nu sfârșesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.
Abia sfârși, așa, de nu știu unde,
O șleahtă de golani – oșteni, popor,
Făclii și săbii – iar în față Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!
Dar Petru-atunci sări la cuțitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ți-o bagă-n teacă!
Și El le zice: V-a fost dar anume
Pe vremea mea să fiți, și voi dormiți!
Bătu și ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiți.
Și-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtară oleacă de ceilalți.
Discipolii, cuprinși de toropeală,
Tot moțăiau pe margine de șanț.
Socoți că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Și nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Și toți ar fi în praful Palestinii.
Ci cartea vieții tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Și trebuie acum să se îmtâmple
Așa cum este scris în ea. Amin.
Vezi, secolele merg și merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoșată
Pogor în chinul groapei voluntar.
Și mă înalț apoi după trei zile,
Și, tot așa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieșind din întuneric,
Vin veacurile-n șir la judeacată.
Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946 – 1953)
Traducere de Marin Sorescu
(de Boris Pasternak)
Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos – un râu care Kedron se cheamă.
Și dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar și-a tras.
Măslinii-ncărunțiți și argintii
În aer dau să facă primul pas.
Era grădina nu știu cui aici.
Le spuse El, deodată: Nu plecați.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneți pe aproape, mă vegheați.
El renunțase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Și-acum era ca noi, un om, și-atât.
Păreau îndepărtările, în noapte,
Ținutul neființei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.
Și tot privind în hăurile negre,
Ce nu încep și nu sfârșesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.
Abia sfârși, așa, de nu știu unde,
O șleahtă de golani – oșteni, popor,
Făclii și săbii – iar în față Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!
Dar Petru-atunci sări la cuțitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ți-o bagă-n teacă!
Și El le zice: V-a fost dar anume
Pe vremea mea să fiți, și voi dormiți!
Bătu și ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiți.
Și-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtară oleacă de ceilalți.
Discipolii, cuprinși de toropeală,
Tot moțăiau pe margine de șanț.
Socoți că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Și nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Și toți ar fi în praful Palestinii.
Ci cartea vieții tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Și trebuie acum să se îmtâmple
Așa cum este scris în ea. Amin.
Vezi, secolele merg și merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoșată
Pogor în chinul groapei voluntar.
Și mă înalț apoi după trei zile,
Și, tot așa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieșind din întuneric,
Vin veacurile-n șir la judeacată.
Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946 – 1953)
Traducere de Marin Sorescu