Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

George Bacovia

(1881 - 1957)

Câteodată mă gândesc departe... - poem în proză
A bătut vântul ... - poem în proză
Viața sa intelectuală... - poem în proză
Ah, Maestru... - poem în proză
Duminici, cântece de scripcari... - poem în proză
Amăgire... - poem în proză
Iarmaroc - poem in proză
Un visător - poem în proză
Pe maidan - poem în proză
În zadar - poem în proză
Plumb
Pastel
Decor
Amurg
Lacustră
Sonet
Amurg de toamnă
Tablou de iarnă
În grădină
Spre toamnă
Pălind
Amurg violet
Decembre
Negru
Nevroză
Moină
Melancolie
Rar
Nervi de toamnă
Note de toamnă
Seară tristă
Oh, amurguri
Amurg de iarnă
Alean
Cu voi...


         

Câteodată mă gândesc departe... - poem în proză

	Câteodată mă gândesc departe, pe lângă clădiri părăsite și e spre seară; clădirile
încă mai sunt bune, dar o stăpânire necunoscută le face părăsite; sunt poate pentru cei
care iubesc.
	Și nimeni nu poate înțelege tăcerea lucrurilor…
	Când mă întorc în oraș, noaptea, până târziu, lăutarii cântă jalnici prin crâșme și
bieții oamenii mănâncă și beau pentru uitarea necazurilor; un pas și realitatea nu vrea să
știe de poezie.
	Cât de străin mă simt când aprind lampa, în tăcerea odăii care nu spune decât că
este și moarte.
	Dacă aș putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie, religioasă, cu cântec de
biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atâta întrebare asupra celor fără de
început și fără sfârșit...

Din ciclul „Dintr-un text comun”

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

A bătut vântul ... - poem în proză

	A bătut vântul... Frunzele cad peste noi și peste ziare.
	Am plecat pe o alee fără bănci; trec singur pe lângă bazinuri de piatră părăsite, și
de la sfâșitul parcului, privesc câmpia nesfârșită peste care se lasă corbii și vântul
părăsirii.
	Îmi amintesc de romane pasionale, în care eroii se împușcă, sau se otrăvesc, se
spânzură, se aruncă în mare, sau înaintea trenului.
	E trist. Frunzișul e galben și sunt și frunze roșii ca pete de sânge; dacă vrei să
rămâi pe gânduri, pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister și nu e nimeni să râdă, sau
să te plângă.
	Numai poeții redau în câteva strofe, aceste stări de melancolie, și numai ei ne
amintesc de tăceri și singurătăți...
	În drum, spre oraș, m-am gândit la descrieri care sfârșesc cu speranțe de viitor. La
colțul unei străzi așteptau mai mulți un tramvai; pe bulevarde mari, vântul duce repede
praful și frunzele, până departe...
	E toamnă... cu tramvaiul am ajuns la celălalt capăt al orașului; pe aici sunt
cazărmi și fabrici.
	Am rătăcit și pe aceste străzi, ca prin marginile unui oraș de provincie; pe
maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă și rece. Pe o stradă din acele locuri,
am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult pentru un vin nou care era și
bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local.
	Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv,
sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mișcări leneșe din corp.
	Întru târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca și cânta după
gramofon, și din când în când, se ducea la masa ofițerilor pentru a se recomanda, ceea ce
făcea o plăcere deosebită doamnelor... Gramofonul cânta, când ca o fanfară, când cântece
populare din voce; era totuși liniște, izolare, iar vinul dădea visări că sunt și mai singur...
	Spre seară, am luat în oraș, câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se
distingeau câțiva poeți, câțiva artiști, – vor apărea desigur în toamna aceasta, câteva
reviste literare cu scriitori de talent cu o notă nouă în poeme mici, sau cine știe în ce fel...
	Plouă încet; cafeneaua e și mai plină, și, când se face tăcere, se aude cum cade
ploaia încet, care predispune la somn… Noapte.
	Pe asfaltul ud, se răsfrâng luminile felinarelor, și trec umbre de trăsuri și de
oameni... pare o carte cu îngeri, demoni, stele, suflet și alte vedenii...
	Câte întâlniri mai ieftine, sau scumpe, rămân în urmă, și câte grădini plouate, cu
parfum de toamnă, până spre casă…

Din ciclul „Dintr-un text comun”

Din antologia „Acești mari poeți mici” 
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Viața sa intelectuală... - poem în proză

	Viața sa intelectuală îi adusese obișnuitele indispoziții de nervi.
	Rătăcit printre ai săi, simțea că nu mai prezintă nici un interes.
	În niște zile călduroase de vară, se hotărî pentru niște țărmuri de mare, împreună
cu o tovarășă...Ca și un mort, ședea dezbrăcat la soare, pe nisip, sau ca doi primitivi,
printre stâncile bătute de valuri. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute
nervii lui obosiți.
	Cu umbra lor pe nisip, în pustietățile marine, priveau înspre vapoare, spre alte
continente.
	El era născut pentru orașe mari;
La țărm,
O gând amar...
Singurătăți,
Pribege seri de primăvară,
Parfumuri ce se duc pe vânt –
Și flaute din stânci de mare...
A fost ca niciodată…
Îngrijitoare așteptări,
Și valuri ce foșnesc la țărm.
Singurătăți, 
Și flaute
Din stânci de mare.

Din ciclul „Dintr-un text comun”

Din antologia „Acești mari poeți mici” 
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Ah, Maestru... - poem în proză

	Ah, Maestru devenise întrucâtva folositor. Soția sa, împreună cu o țărancă atașată
de apartamentul lor, îi distra cu invențiuni economice.
	Viața orașelor mai conținea personalități ca dânsul, urmărind frumosul atât de
efemer.
	În puțin timp el formă în comună mentalități politice și-și ducea mai departe felul
său de cugetări, oprindu-se acolo unde întrevedea imposibilul.
	Satul cu aerul sănătos, cu liniște, dimineți cu rouă, și vinul de care se interesa mai
mult, antrena spre a se crede lăsat în pace. Conturile cu misitul unor editări făcu să
înceteze parte din măruntele negustorești, apropiindu-l spre un buget mai precis.
	Când și când ca un înstreinat mai revedea orașul așteptând în trăsură pe însoțit și
care oprea pe unde avea treburi.
	Un orizont latg îi însoțea la întoarcere; cinsteau la vreun han de popas.
	Vocile păreau înfundate, și convorbirile – un înțeles nedefinit.
	Tot astfel ajungând în sat, lătraturi, strigăte, sau răgete denunțau izolări ca pentru
acei săturați de orașe.
	Se despărțea temporar de oameni, cu aceleași presupuneri de simpatii și
sentimente, ce apoi se pierd.
	Cu timpul se lăsau uitări și iertări.
	
Din ciclul:„Impresii de roman”

Din antologia: „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Duminici, cântece de scripcari... - poem în proză

	Duminici, cântece de scripcari, melancolice sau de jale.
	Îngeri căzuți, reabilitând pentru un paradis pierdut...
	Părea un socialism... dacă nu se poate pronunța ușor, probabil că ar fi comunism.
	A, ce moment de a aparține dreptății pe care  întrucâtva, o concepea, față de
fericirea negăsită nici în turnul de ivoriu.
	Da, era însă împăcat. 
	Plecă înaintea altora...
	O lumânare ardea lângă un cadavru, nu era decât Maestru.
	Fu înmormântat ca un creștin.
	Mulți l-au admirat, mai puțini nu știau nimic.	

Din ciclul „Impresii de roman”

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Amăgire... - poem în proză

	Vacanța de Crăciun se anunța tristă pentru mine, ca pentru străini. Priveam cărțile
în care trebuia să uit singurătatea, sau farmecul acestor sărbători de distracții și banchete.
	Va fi aceeași odaie ce se încălzește cu greu, unde vor trece și aceste zile, la fel sau
mai trist ca celelalte.
	Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, și deși nu dădusem nici o atenție unei
scrisori primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.
	„Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut
admirator, care vă roagă să petreceți anul nou la dânsul, în satul C... prin gara M... unde
vă așteaptă o trăsură. De veți veni sau nu, rămâne cum veți crede; eu însă, vă aștept.
Radu.”
	A mă deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stăteam cu ochii în gol,
gândindu-mă să-i răspund, sau să aștept zilele să treacă, pentru a mă decide! Și modestia
rece a odăii mele, că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau și zgomotul
particular al sărbătorilor mă întristă și mai mult. Un dor de variație mă lua mereu și
invitația își făcea loc ca o preocupare definită.
	Am plecat în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întâmplare, și chiar
cu o adâncă tristețe. În dosul gării pustii; găsii trăsura și țăranul singur, pe capră, care îmi
spuse râzând, că pe noapte vom intra în sat.
	Câmpii înghețate și crânguri goale rămâneau în urmă, și apărea... iar tristețea din
tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură, și
o fază de lună arată pustiul înghețat și fantastic.
	Frigul se lăsa aspru... Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puțini, iar
căsuțele acoperite cu trestie dădeau fiori...
	Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă de copaci goi, și vizitiul
îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în cîmpul înghețat, casa păru izolată cu totul
de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins și nelocuit.
	O singură lumină se zărea la odaia de sus, cu un balcon vechi și întristat…
	Nici o mișcare de primire. Peste tot tăcere. Amorțit de frig, și rămas singur în
sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă
serviciul de masă pentru o singură persoană, și sticlele cu băutură... Așteptam... Părea că
sunt într-o locuință din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei
clădiri atât de vechi, cu gratii și ziduri groase.
	O căldură plăcută, totuși, și aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva
și așteptam..
	O scrisoare deschisă pe masă mă atrase de la sosirea mea… Apropiindu-mă o
citii: „Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun.Sunt eu care te-am invitat”. Magda.
	Îmi trăsei scaunul, și stam trist, privind serviciul singuratic și buteliile, într-o
tăcere care îneca orice surprindere de relațiuni omenești, și care spunea: adu-ți aminte că
ești departe și nu mai cerceta nimic…
	Stam însă în sufragerie, în țăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap,
bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute, care aranjase această amăgire, pe
care în amorțirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi și groase spuneau:
„rămâi la noi”.
	Privirile rătăceau în fumul țigării, presupunând mulțimea odăilor și din acest etaj,
care dormeau, închise, goale, sau mobilate, în noaptea lor.
	Era târziu. Mă plimbam încet și privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii
înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp înghețat.
	Pentru a uita și opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, stinsei lampa
de aici, și trecui prin sala largă luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa
aprinsă mă aștepta.
	Căldura, covorul moale și grosimea zidurilor zugrăvite de mult, și aceleași gratii
la ferestrele stinse de un desiș de copaci lungi și goi mă izola liniștit pentru a mă crede
într-o locuință visată în care aș fi voit să rămân uitat. Mobila veche cu un parfum de
povești arăta odaia unei femei, care părea că plutește pe lângă mine, șoptitor, pentru a mă
face să zâmbesc.
	Lângă pat pe o măsuță, câteva cărți, un caiet gros, o cutie de fondante și țigări
fine, stăteau ca niște tovarășe ale insomniei, aici în această clădire veche, înconjurată de
copaci vâjâitori sub palida lună.
	Pentru a nu plânge în această vrajă, pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă
ce o adusesem, luând și din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne,
luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeași mână ce-mi scrisese scrisorile ce le
primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, – de a veni pentru anul nou într-o
locuință atât de veche și aproape pustie, ascultând șoapte duioase pentru a nu mă simți
amăgit.
	Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicație:
„nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios, și mai totdeauna cu
urmări triste. Aș dori ca această nebunie a mea să-ți rămână indiferentă. Mi s-a părut
viața în ultimul timp, atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri
vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simți-o fără a ști nimeni, – până atunci, când
felul meu de a fi îmi va dicta să vă cunosc personal, sau nu. Te rog iartă această amăgire.
	Sărbătorile le voi petrece cu familia în orașul din care ai plecat, și ne vom întoarce
aici pe la mijlocul lunii.
	Încă o dată, te rog să ierți singurătatea și neexplicarea în care îmi place să mă
afund, visând la atâtea la câte au fost..
	Scrie-mi ceva în acest caiet... M”.
	În vagul unor tăceri adormii în vâjâitul stufișului de copaci, ce înconjura ca un
crâng această casă depărtată.
	M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată și caldă, iar zarea se
întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii înghețate și zboruri de păsări iernatice.
Spălându-mă, mă trezii, și mă simțeam întrucâtva mai lămurit de situația mea; mă
gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu știu
câtă vreme. Vroiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatic, înainte de a
pleca și coborâi ușor scara lată și veche, pe unde venisem.
	Trăgând un drug de la ușa uscată, din sala de piatră ieșii pe niște trepte vechi și
înverzite, privind aleea nesfârșită și goală, ce mă umplu de o melancolie amară, fără a
putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu care, totuși, părea mai
puțin întristătoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului sălbatic.
	Rătăceam neauzit printre sălile tăcute…
	Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă avea
aici, desigur, după multe zile și nopți de singurătate gândită...
	Masa și vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării
întredeschisă, licărea de butelii... Nopți de visare, în care uitam orașul, spre care trebuia
să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet și voiam să-i scriu,
după cum mă ruga, terminând scrisoarea.
	Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, și aprinsei o țigară fină din cele lăsate
de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare: „Buteliile de vin, consumate
de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un bețiv. Poate că vei uita că am
petrecut un an nou într-o clădire veche și fantastică, care m-a putut găzdui atât de puțin
pentru a mă reda mai învins în zgomotul orașului, ce va pătrunde în odăița închiriată ce se
încălzește atât de greu… Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea
mea, și nu cred că voiai o astfel de amintire... după cum și eu voi duce cu mine un duios
ecou, care nu știu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic… adio. Va plânge acest
cuvânt în parcul sălbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns și
mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care părăsindu-le nu știu cum
le voi privi, ca să nu plâng. B.”
	Sunt mulți ani, și palate vechi, și case vechi stau uitate în depărtări de sate... și
câte alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odată atât de fantastice…

Din ciclul „Bucăți de noapte”

Din antologia „Acești mari poeți mici”, 
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Iarmaroc - poem in proză

I... haa... orășelul e plin de praf, de iarmaroc, de oameni și de animale.
	Căruțe dejugate stau în drum, drumul e plin de paie, țăranii cinstesc rachiu, vin
cald, bere caldă, bragă și limonadă colorată; prin crâșme soldații strâng în brațe țărance și
servitoare grăsune și pline de sudoare.
	I... haa. O caterincă plânge ca o babă beată, fabricile urlă, clopotele sună și fanfare
țigănești răsună; automobile și trăsuri aleargă, praful îneacă orășelul și năvălește în gura
celor care beau, care mănâncă, care cască...
	Ciungi, orbi, ologi, infecțioși, cu cărnuri putrefacte, urlă cerșind; un copil s-a
speriat și plânge... Morile duduiesc și în ogrăzile lor stau munți de grâu și de păpușoi; pe
malul gârlei aleargă o puzderie de oameni, femei și copii, în pielea goală.
	I... haa... la panorămi, țăranii se civilizează... și orășelul e plin de praf, de
iarmaroc, de oameni și de animale.
	Caterinca veche... Verlaine ce plânge în iarmaroc în târgul meu natal, paiața care
simte că n-o ascultă nimeni... și izbucniri bengale, catalige, fluierături; o baletistă ce
pozează în fumuri colorate ah, Vasilache disperat...
	Hodorogite clopote alarmate, caterinca veche... Verlaine... eu, nota cea mai falsă
din caterinca hodorogită, săracă notă, ce dispune sau indispune pe visătorii, amanți
afectați,.. stau singur lângă vagonul ambulant, în care doarme, în lumină, o atletă
comediantă ostenită. Lume după lume în noaptea întârziată... și umbrele ce joacă pe drilul
de la circuri, ori panorame licărind de oglinzi și de mărgele... ochene îngrozitoare... elevi
tremurători în „cabinet secret”... caterinca veche, tipsii asurzitoare și țipete stridente și
totul... se duce în zarea depărtată, în satele inocente, acolo, unde dorm fecioare naive,
pale, pure... O, noaptea târziu, să plângă discordant, o caterincă într-un cătun.
	Eu, nota cea mai falsă din caterinca hodorogită... săraca notă, ce bate indignată în
geamul vagonului nomad, dar nu e auzită...
	Petița a pocnit la „încercarea puterii”... am călărit pierdut în goana circulară a unui
armăsar de lemn... Verlaine... caterinca veche ce plânge nostim... o tempora... omenesc...
	I... haa... orășelul e plin de praf, de iarmaroc, de oameni și de animale...

Din ciclul „Bucăți de noapte”

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Un visător - poem în proză

	Purta niște frumoase plete și, cu toată seriozitatea ce voia să și-o impună, tinerețea
se trăda pe figura lui cu un aer blând și feminin. Cei mai mulți îl cunoșteau sub numirea
de „poetul socialist” deși era încă tânăr și plin de amor.
	Muncea, sub diferite forme, la câte o rudă a sa; iar de la târguielile zilnice, cu
micile economii cumpăra revistele și ziarele ce-i plăceau pentru ca, apoi, în amiezele
călduroase, să le citească într-o șură, unde dormea toată vara.
	Versurile lui Neculuță: Spre Țărmul Dreptății, era volumul său nedespărțit, și,
fiindcă citise că autorul fusese poet și cismar, nu rareori îl vedeai prin cismării stând pe
scăunaș, între lucrători și cetind, printre loviturile de ciocan, versurile poetului său
favorit.
	Îl găseai, câteodată, și printre geluiturile blonde la câte o stolărie, iar când
întâmplarea făcea să fie și femei, încerca să aducă vorba despre „Amorul liber” în urma
căror discuțiuni fetele râdeau și-l trăgeau de păr, pe care el și-l arunca îndărăt cu un gest
larg și cu un zâmbet de necaz.
	Tot o convorbire de acestea, amoroasă, se deschise într-o zi între el și un lucrător
cismar, vecin, la care asculta și o fată a patronului, expansivă, și, care de multe ori îi
deranjase frumoasele plete.
	Ea își bătea joc, mai mult ca altădată, de ceea ce auzea, primind răspunsuri reci
din partea „poetului socialist”, zicându-i: o fată de patron nu poate să înțeleagă acest fel
de amor și cu regret trece printre „nesuferitele burgheze”, plecând aproape supărat...
	Într-o noapte, târziu, pe când cetea în șura lui, la lumina uni felinăraș, și cum se
gândea la ea, la fata cismarului vecin, pe care o iubea cu toată nepotrivirea de idei, auzi
câinele lătrând și imediat gudurându-se.
	Voi să sară din pat, dar tiptil, cu un deget la buze, „nesuferita burgheză” intră în
șură și-l acoperi cu sărutări.
	Îi șopti apoi că a început să înțeleagă, că vrea să fie și ea socialistă, și că-l iubește
mai demult...
	Palid el tremura de emoții neîndurate, și nu știa ce sfârșit să dea acestei surprize,
mai ales că nebunateca copilă spunea că e desculță și că simte frig...
	Pentru a salva situația „poetul socialist” își luă un aer grav, o lăsă lângă dânsul cu
condiția de a fi serioasă, fiindcă ora socialismului n-a sosit încă, și să fie până atunci cu
băgare de seamă asupra urmărilor.
	Ea voia să-l înțeleagă deplin, dar își continua felul său nebunatic de a fi, repetând
necondiționat că e numai și numai socialistă... Pentru a-și găsi calmul, el deschise cartea
Spre Țărmul Dreptății și începu să citească încet o poezie de revoltă pe care ea părea că o
ascultă, dar mai mult se gândea la „amorul liber”, acel din a cărui cauză ei se supăraseră
în unele convorbiri.
	Zarea din felinăraș se trecea, și cucoșii se auzeau cântând spre zori; când termină
de citit, o făcu atentă de plecare pe când ea, atât de amoroasă, uitase totul. Fiindcă
trebuise să plece prin spărtura gardului pe unde venise, se ridică dezamăgită rugându-l să
n-o mai facă „nesuferită burgheză”, deoarece i se părea că el s-a contrazis în privința
celor spuse despre amorul liber. De atunci, ei se întâlneau mai des și se luptau, prin
discuțiuni, pentru a se vedea care din ei are mai multă dreptate.

Din ciclul „Bucăți de noapte”

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Pe maidan - poem în proză

	Un copac cu frunzișul uscat sunând de vânturi, un porc în spate cu un corb, un
bordei cu un geam legat în lut, un maidan: un râu răsfirat ca niște degete nervoase care
păipăie pământul... frig... cerul ca de plumb. Pentru 50 de bani, o femeie din bordei
bate-n geam... vrea iubire...
	Bate vânt... sss... spune frunzișul uscat... și copacul se smucește singuratic din
gunoaie... porcul râmează, corbul ciupește din spinarea lui.
	Acoperișul bordeiului e bine întocmit: bucăți de tablă ruginită, farfurii sparte,
cărămizi și țoale...
	Pentru 50 de bani o femeie din bordei bate-n geam... vrea iubire...
	Bate vânt... sss. Spune frunzișul uscat... plouă mărunt... femeia din bordei a
început să cânte din drâmbă... fi... fi... zum... zum... porcul își mută locul, corbul
deranjat se ridică, se lasă pe spinarea lui...
	Plouă mărunt... mă gândesc că n-am 50 de bani...
	Sss... spune frunzișul uscat... Cerul e de plumb... Vântul lovește cu ploaia
subțire...
	Pentru 50 de bani, o femeie din bordei cântă din drâmbă... vrea iubire...

Din ciclul „Bucăți de noapte”

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

În zadar - poem în proză

	Vântul dupăia după casă, repezind valuri de ninsoare aspră cu sunet stins,
afundând casele și felinarul cu unghiul de lumină apropiat de zăpadă.
	„Ar trebui scrisă această noapte, îmi spuneam trezindu-mă din somn, sunt ani de
când ai uitat-o în paharul de alcool...”
	Dormitam strâmb în sunetul de târziu iernatic și vroiam să aprind lumânarea de pe
fereastra apăsată de ninsoare, pentru a depărta plânsul ce colinda, și a ceti pentru
totdeauna...
	Vântul repezea o câmpie de zăpadă. Și cele ce nu erau... era destul că uitasem în
paharul de alcool...
	Este aurora, mă gândeam, care va arăta fantazia... și vântul repezea sunetul stins
de ninsoare, ca și casa depărtată, când plângea târziu în coridorul înghețat.
	Ani repezi, cu plecări grăbite, au lăsat această melodie stinsă în care stau vestejit...
care ies din lume să cer realitatea...
	Ar trebui scrisă această noapte cu un sunet stins în câmpia de ninsoare... pe care
am uitat-o în paharul cu alcool...

Din ciclul „Bucăți de noapte”

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

La inceputul paginii

         

Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... și era vânt...
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... și era frig...
Și-i atârnau aripele de plumb.

Versuri, Iași, an I, nr 2, 1 octombrie 1911, p 22 (semnată George Andoni)

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Pastel

Buciumă toamna
  Agonic - din fund -
Trec păsărele
  Și tainic s-ascund.

Țârâie ploaia...
  Nu-i nimeni pe drum;
Pe-afară de stai
  Te-năbuși de fum.

Departe, pe câmp,
  Cad corbii, domol;
Și răgete lungi
  Pornesc din ocol.

Tălăngile, trist,
  Tot sună dogit...
Și tare-i târziu,
  Și n-am mai murit...

Arta, Iași, an I, nr 9, 4 ianuarie 1904, p 5

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Decor

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar:
Decor de doliu, funerar...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar...

Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular...
Cu pene albe, pene negre...

În parc fantomele apar...

Și frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Și pene albe, pene negre,
Decor de doliu, funerar...

În parc ninsoarea cade rar...

Arta, Iași, an I, nr 19, 15 martie 1904, p 4 (cu titlul Funebră)

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Amurg

Pe seară, la geamuri, un nour violet și de aramă,
Pe drum, l-aceeași oră, se târâie un lanț de fier,
Și coincidențe aranjate pe-o tristă gamă -
Azi iar mi-i frică... și cred, și sper...

O zi fără anotimp și ordine militară,
Și prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,
Însă produsele au început să dispară -
Și mulți au plecat, și noaptea se lasă.

Cu toții spun că bine le-a făcut
Sau că un geniu se va naște -
Iar studiul crește cu tactul tăcut...
O ființă supremă, dintre noi, ne cunoaște.

Cuvântul liber, București, an II, nr 48, 16 ian 1921, p 21

Din volumul „Cu voi”, 1930

La inceputul paginii

         

Lacustră

De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val -
Tresar prin somn, și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleași vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Piloții grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând...
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

Cronica Moldovei, București, nr 6, 30 septembrie 1915, p 112

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Sonet

E-o noapte udă, grea, te-neci afară,
Prin ceață - obosite, roșii, fără zare -
Ard, afumate, triste felinare,
Ca într-o crâșmă umedă, murdară.

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare...
Șivoaie-n case triste inundară -
S-auzi tușind o tuse-n sec, amară -
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.

Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,
Ori ca Verlaine, topit de băutură -
Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.

Apoi, cu pași de-o nostimă măsură,
Prin întunerec bâjbâiesc prin casă,
Și cad, recad, și nu mai tac din gură.

Românul literar, București, tom VI, nr 1, 7 ianuarie 1907, p 9

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt -
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.

Pustiu adânc... și-ncepe a-nnopta,
Și-aud gemând amorul meu defunct,
Ascult atent privind un singur punct
Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha...

Seara, București, an IV, nr 1709, 20 octombrie 1914, p 1 (cu titlul Plumb de toamnă)

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Tablou de iarnă

Ninge grozav pe câmp la abator
Și sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal -
Și ninge mereu pe-un trist patinor...

E albul aprins de sânge-nchegat,
Și corbii se plimbă prin sânge... și sug;
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug, -
Pe câmp la abator s-a înnoptat.

Ninge mereu în zarea-nnoptată...
Și-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
- Iubito, sunt eu la ușa înghețată.

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

În grădină

Scârțâie toamna din crengi ostenite
Pe garduri batrâne, pe streșini de lemn,
Și frunzele cad ca un sinistru semn
În liniștea grădinii adormite.

O palidă fată cu gesturi grăbite
Așteaptă pe noul amor...
Pe când, discordant și înfiorător,
Scârțâie toamna din crengi ostenite.

Noua revistă română, București, vol XVI, nr 13, 26 oct – 2 noiembrie 1914, p 183 (fără titlu, în continuarea poeziei 
Nervi de toamnă)

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Spre toamnă

Pe drumuri delirând,
Pe vreme de toamnă,
Mă urmărește-un gând
Ce mă îndeamnă:
- Dispari mai curând!

În casa iubitei de-ajung,
Eu zgudui fereastra nervos,
Și-o chem ca să vadă cum plouă
Frunzișul, în târgul ploios.

Dar, iată, și-un mort evreiesc...
Și plouă, e moină, noroi -
În murmure stranii semite
M-adaug și eu în convoi.

Și nimeni nu știe ce-i asta -
M-afund într-o crâșmă să scriu,
Sau râd și pornesc înspre casă,
Și-acolo mă-nchid ca-n sicriu.

Și mereu delirând,
Pe vreme de toamnă,
M-adoarme un gând
Ce mă îndeamnă:
- Dispari mai curând...

Insula, București, an I, nr 1, 18 martie 1912, p 3 (cu titlul Nervi de toamnă)

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Pălind

Sunt solitarul pustiilor piețe
Cu tristele becuri cu pală lumină -
Când sună arama în noaptea deplină,
Sunt solitarul pustiilor piețe.

Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra
Ce sperie câinii pribegi prin canale;
Sub tristele becuri cu razele pale,
Tovarăș mi-i râsul hidos, și cu umbra.

Sunt solitarul pustiilor piețe
Cu jocuri de umbră ce dau nebunie;
Pălind în tăcere și-n paralizie, -
Sunt solitarul pustiilor piețe...

Românul literar, București, tom VI, nr 15 – 17, 21 – 28 mai – 4 iunie 1907, p 211

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Amurg violet

  Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
- Apostoli în odăjdii violete -
  Orașul tot e violet.

  Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
  Orașul tot e violet.

  Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
  Orașul tot e violet.

Arta, Iași, an I, nr 16, 23 febr 1904, p 5

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Decembre

Te uită cum ninge decembre,
Spre geamuri, iubito, privește -
Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește.

Și mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aș vrea să le-nvăț simfonia.

Mai spune s-aducă și ceaiul,
Și vino și tu mai aproape; -
Citește-mi ceva de la poluri,
Și ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine.
Și toate din casă mi-s sfinte; -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citește-nainte.

E ziuă și ce întuneric...
Mai spune s-aducă și lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Și-a prins promoroacă și clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi și-nainte,
Te uită cum ninge decembre,
Nu râde, citește-nainte.

Românul literar, București, tom V, nr 19, 19 noiembrie 1906, p 255 – 256

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Negru

Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...

Vibrau scântei de vis... noian de negru,
Carbonizat, amorul fumega -
Parfum de pene arse, și ploua...
Negru, numai noian de negru...

Noua revistă română, București, vol XVI, nr 11 – 12, 12 – 19 octombrie 1914, p 166

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Nevroză

Afară ninge prăpădind,
Iubita cântă la clavir,
Și târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir.

Iubita cântă-un marș funebru,
Iar eu nedumerit mă mir;
De ce să cânte-un marș funebru...
Și ninge ca-ntr-un cimitir.

Ea plânge, și-a căzut pe clape,
Și geme greu ca în delir...
În dezacord clavirul moare,
Și ninge ca-ntr-un cimitir.

Și plâng și eu, și tremurând
Pe umeri pletele-i resfir...
Afară târgul stă pustiu
Și ninge ca-ntr-un cimitir.

Românul literar, București, tom V, nr 22 – 23, 25 – 29 decembrie 1906, p 304

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Moină

Și toamna, și iarna
Coboară-amândouă;
Și plouă, și ninge, -
Și ninge, și plouă.

Și noaptea se lasă
Murdară și goală;
Și galbeni trec bolnavi
Copii de la școală.

Și-s umezi păreții,
Și-un frig mă cuprinde -
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde...

Și toamna, și iarna
Coboară-amândouă;
Și plouă, și ninge, -
Și ninge, și plouă.

Arta, Iași, an I, nr 10, 12 ianuarie 1904, p 8

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă.
Și codrul, sălbatec vuiește -
Răsună-n coclauri un bucium,
Și doina mai jalnic pornește.

Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge și nu-ți fie teamă,
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...

Arta, Iași, an I, nr 8, 25 dec 1903, p 6

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Rar

Singur, singur, singur.
Într-un han, departe -
Doarme și hangiul,
Străzile-s deșarte,
Singur, singur, singur...

Plouă, plouă, plouă...
Vreme de beție -
Și s-asculți pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...

Nimeni, nimeni, nimeni...
Cu atât mai bine -
Și de-atâta vreme
Nu știe de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...

Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...

Veșnic, veșnic, veșnic...
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veșnic, veșnic, veșnic...

Singur, singur, singur...
Vreme de beție -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...

Liga conservatoare, București, an II, nr 2, 8 ianuarie 1906, p 4

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Nervi de toamnă

E toamnă, e foșnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Și-i frig, și burează.

Amanții, mai bolnavi, mai triști,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze de veșnicul somn
Cad grele, udate.

Eu stau și mă duc, și mă-ntorc,
Și-amanții profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Și-i frig, și burează.

Flacăra, București, an I, nr 29, 5 mai 1912, p 226

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Note de toamnă

În toamna violetă, compozitori celebri
Au aranjat un vast concert...
Pe galbene alei, poeții triști declamă lungi poeme -
E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,
Frumos, și inert.

Pe străzi elegante, ca o părere,
Femeia modernă a trecut, și revine:
Tot haosul e-o veselie de eter.

Și, dacă se zguduie orașul,
Și creierul rămâne pierdut;
Și, dacă munca trosnește din brațe, din piatră, din fier, -
Mulțimea anonimă se va avea în vedere
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.

Parfum... incendiu violet, și becurile-aprinse,
Amurgul licărește pe-orașul de vitrine -
Pierdut, mă duc și eu, cu brațele învinse,
Plângând,
Și fredonând,
Gândindu-mă la mine.

Flacăra, an V, nr 25, aprilie 1916, p 287

Din volumul „Scântei galbene”, 1926

La inceputul paginii

         

Seară tristă

Barbar, cânta femeia-aceea,
Târziu, în cafeneaua goală,
Barbar cânta, dar plin de jale, -
Și-n jur era așa răscoală...
Și-n zgomot monstru de țimbale,
Barbar, cânta femeia-aceea.

Barbar, cânta femeia-aceea...
Și noi eram o ceată tristă -
Prin fumul de țigări, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există...
Și-n lungi, satanice ecouri
Barbar, cânta femeia-aceea.

Barbar, cânta femeia-aceea,
Și-n jur era așa răscoală...
Și nici nu ne-am mai dus acasă,
Și-am plâns cu frunțile pe masă,
Iar peste noi, în sala goală, -
Barbar, cânta femeia-aceea...

Românul literar, Bucuresti, tom VI, nr 24, 28 octombrie 1907, p 337

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Oh, amurguri

Oh, amurguri violete...

Vine
Iarna cu plânsori de piculine...

Peste parcul părăsit
Cad regrete
Și un negru croncănit...

Veșnicie,
Enervare...
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie...

Vânt de gheață s-a pornit,
Iar sub crengile schelete, -
Hohot de smintit.

Nici o urmă despre tine,
- Vine, nu vine?...

Oh, amurguri violete...

Noua revistă română, București, vol XVI, nr 13, 
26 oct – 2 noiembrie 1914, p 183 (fără titlu, în continuarea 
poeziei Nervi de toamnă)

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Amurg de iarnă

Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
Câmpia albă - un imens rotund -
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul, diametral.

Copacii rari și ninși par de cristal.
Chemări de dispariție mă sorb,
Pe când, tăcut, se-ntoarce-același corb,
Tăind orizontul, diametral.

Versuri și proză, Iași, an III, nr 5, 1 febr 1914, p 84

Din volumul „Plumb”, 1916

La inceputul paginii

         

Alean

E-n zori, e frig de toamnă,
Și cât cu ochii vezi
Se-ncolăcește fumul
Și-i pâclă prin livezi.

Răsună, trist, de glasuri,
Câmpiile pustii, -
Și pocnet lung, și chiot
S-aude-n deal la vii.

C-un zmeu copii aleargă,
Copil, ca ei, te vezi,
Și plângi... și-i frig de toamnă...
Și-i pâclă prin livezi.

Arta, Iași, an I, nr 15, 16 februarie 1904, p 7

Din volumul „Plumb”, 1916

Texte culese din Bacovia, „Plumb”, Editura pentru Literatură, 
București, 1965, Colecția Biblioteca pentru toți
La inceputul paginii

         

Cu voi...

Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.

O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment, - 
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor...

Apărută în „România liberă”, București, an IV, nr 3717,
15 septembrie 1956 (pentru prima oară a apărut sub titlul 
Vobiscum în „Orizonturi noi”, București, an I, nr 6-7, 
noiembrie - decembrie 1929) 

Text cules din G. Bacovia, „Rar”, Editura Casa Radio, 
București, 2005

La inceputul paginii