Geo Bogza

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric, 
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină. 
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,
Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

Din periodice (1978) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Pe dealul bătut de soare 
Copilul paşte cireada de bivoli.

Pe dealul bătut de soare
Copilul adoarme şi visează că
Bivolii îl zdrobesc mugind în picioare.

Copilul visează şi ţipă în somn 
Iar bivolii pasc nepăsători 
Şi nimeni nu ştie că acolo se naşte
În spaime cumplite un poet.

Pe dealul bătut de soare 
Bivolii habar n-au de nimic 
Dar tot sunt buni la ceva.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Mult am mai fost eu pus la colţ, în genunchi:
« Bogza Gheorghe, de ce nu deschizi gura, de ce taci ?.

Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci ! ». 
E drept, nu prea învăţam la istorie.

Dar şi istoria, mai apoi, cât m-a pus la colţ !

« Geo Bogza, de ce nu închizi gura ? de ce nu taci ?

Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci ! ».

Şi pe cranii de oameni.
Şi chiar pe craniul meu,
Să învăţ lecţia.
Să învăţ bine lecţia !
Să nu mai urlu când îmi venea să urlu.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă 
Ceasul meu bate clipele vieţii mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă 
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.

Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.

Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

Dacă îl arunc în neant 
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri 
Şi devin Cuvânt.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

« Să-l legăm », ne gândeam, « să-l legăm ». 
Dar nu ştiu cum se face 
Că n-ajungea frânghia.

« Să-l legăm », ziceam, « să-l legăm ».
Dar am băgat de seamă
Că gardul era putred.

« Să-l legăm » ne-ndemnam, « să-l legăm ». 
Când iată că văzurăm 
Că nu aveam pe cine.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nici o suferinţă 
Are, de când mă ştiu, şapte mii de ani.

Cineva din mine, care nu se lasă corupt de glorii deşarte 
Are, cu tot mai multă îndărătnicie, şaptesprezece ani.

Iar vârstele obişnuite ale vieţii omeneşti 
Nu îmi ating în nici un fel esenţa.

Am avut toată viaţa şapte mii de ani, 
Dar trecând prin ispitele şi ticăloşia lumii,

Iconoclast şi tot mai plin de revoltă, 
Am să mor de şaptesprezece ani.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam zece degete 
în loc de o sută, sau mai bine unul singur, putând 
să se prefacă în fulger,
că trebuia să calc pe pământ în loc să zbor, sau mai bine
să mă aflu într-o mie de locuri deodată,

totul mă chinuia atunci, dragostea dintre bărbat şi femeie, 
pe care eu aş fi vrut-o altfel, suprapământească,
o întâmplare fantastică, la care să ia parte oceanele, şi
nebuloasele, cu toată întinderea şi profunzimea lor,

deznădăjduit eram şi plin de o cruntă revoltă împotriva
mizerei condiţii umane, 
visând mereu flăcări mari, apocaliptice, care să prefacă
în scrum sărmanele noastre fiinţe nedesăvârşite şi
vulnerabile, 
tânăr neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi de destinul
biologic al lumii.

Fragment din „Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte”, 1930 


  

    
Tweet

    
Share
  

De lăudat cu el - ne lăudăm. 
De proclamat rege - îl proclamăm.

Dar îl ţinem după gratii de fier. 
Şi-l hrănim cu cadavre de cai.

Iar el se uită mustător la noi
Visând, melancolic, Sahara.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Se plâng de mine păduchii că nu-i iubesc. 
Recunosc: - Nu-i iubesc.

Se plâng de mine şobolanii că nu-i pup în bot. 

Recunosc: - Nu-i pup în bot.

Se plâng de mine hienele că nu ies cu ele la plimbare.

Recunosc: - Nu ies cu ele la plimbare.

Cu toate aceste spurcăciuni nu vreau să am a face, 
Chiar dacă ar fi să nu întrezăresc măcar, Nirvana.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Toţi mă vânau.
Făcându-şi pe seama mea tot felul de iluzii, 
mă vânau.

Unii credeau că sunt morun.
Şi se vedeau în faţa castroanelor cu caviar.

Toţi mă vânau.
Convinşi că norocul le-a scos în cale o pradă 
nemaipomenită, mă vânau.

Unii credeau că sunt caşalot,
Şi le sticleau ochii socotindu-mi tonele de grăsime.

Toţi mă vânau.
Urmărindu-şi cu îndărătnicie lacoma lor fericire, 
mă vânau.

Toţi mă vânau.
Urmărindu-şi cu îndărătnicie lacoma lor fericire, 
mă vânau.

Iar eu nu eram decât bietul catarg 
Al unei corăbii de mult sfărâmate.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Acel om mistuit de-o mare credinţă 
A fost erou, sfânt şi martir.

El n-a vorbit mulţimii despre luptă 
Şi viaţa şi-a dat-o luptând.

El n-a ţinut cuvântări despre patrie 
Şi patria s-a hrănit cu sângele lui.

El n-a visat să aibă statuie
Şi toţi suntem pietre în statuia lui.

Din volumul „Statui în lună” (1960 - 1977) 


  

    
Tweet

    
Share
  

Alunec cu gândul, cu visul prin munţii Bucovinei 
Încă mai sunt cerb sălbatec, puternic şi nebun 
Pe tine te duc cu mine, mireasma  aglicinei 
Când iaraşi sunt cerb sălbatec, puternic şi nebun 
Şi-alunec cu gândul, cu visul prin munţii Bucovinei. 

Pe tine te duc, iubito, în vastele mele spaţii 
În codrii uriaşi de fag şi de gorun 
Sub roua eternă a marilor constelaţii 
Iar numele-ţi de aur în cornul lunii-l sun 
Când lunec ca gândul, ca visul prin munţii Bucovinei. 


  

    
Tweet

    
Share