Cântecul teiului
(de Mihai Rădulescu)
poetului și istoricului filosofiei române Vasile Zvanciuc,
prieten nedesmințit al tinereților mele,
alături de care am descoperit poezia șatrei
Copaci, copaci
Cu fruntea trunchiului căzută peste masa zării
Și pletele-asudate de apus!
Băteți din rădăcini, băteți din crengi
Să tacă, zău, să tacă nesfârșirea...
Măi, teiule, îți intră-o frunză-n ochi;
Ci nu te legăna că-ți văd buricul
Și pântecul cu pielea netedă, lucioasă
Și simt cum se-arcuiesc în spate,
Ca la țigănci, sub coviltirul fustelor, harbujii,
Ca la țigănci, bătu-le-ar să le bată,
Când opăresc, șezând pe vine-n iarbă,
Găina ce-au șutit-o pe-nserat.
Măi teiule, îți intră-o frunză-n ochi
Și-mi pare că ai gene de țigancă.
Văzut-ai tu privirea ce-mi aruncă
Spre șold țiganca-aceea cu pricina?
Să tacă, zău, să tacă nesfârșirea,
S-aud cum cântă teiul lângă mine!...
26 III 61
(de Mihai Rădulescu)
poetului și istoricului filosofiei române Vasile Zvanciuc,
prieten nedesmințit al tinereților mele,
alături de care am descoperit poezia șatrei
Copaci, copaci
Cu fruntea trunchiului căzută peste masa zării
Și pletele-asudate de apus!
Băteți din rădăcini, băteți din crengi
Să tacă, zău, să tacă nesfârșirea...
Măi, teiule, îți intră-o frunză-n ochi;
Ci nu te legăna că-ți văd buricul
Și pântecul cu pielea netedă, lucioasă
Și simt cum se-arcuiesc în spate,
Ca la țigănci, sub coviltirul fustelor, harbujii,
Ca la țigănci, bătu-le-ar să le bată,
Când opăresc, șezând pe vine-n iarbă,
Găina ce-au șutit-o pe-nserat.
Măi teiule, îți intră-o frunză-n ochi
Și-mi pare că ai gene de țigancă.
Văzut-ai tu privirea ce-mi aruncă
Spre șold țiganca-aceea cu pricina?
Să tacă, zău, să tacă nesfârșirea,
S-aud cum cântă teiul lângă mine!...
26 III 61